4.3 C
Nürnberg, DE
February 23, 2024
Cultură

SUB SEMNUL LUPULUI, Simona Radu

„Mă simțeam nefiresc de vie pentru cineva care tocmai își văzuse propria înmormântare. Chiar dacă tot corpul mă durea, ochii mă usturau și capul îmi vâjâia cumplit, aveam un scârțâit obsedant în urechi și o stare de greață de-mi venea să-mi ies din propria piele și să fug departe, unde-oi vedea cu ochii. Practic până în urmă cu câteva ore nici nu știam că trăiesc. Mă trezisem într-o cameră străină care aducea oarecum cu o cameră de spital, deși părea mai mult o rezervă de lux dintr-o clinică privată (fusesem internată în ultimele două luni în spital și nu puteam să nu remarc chiar și inconștient diferența), apoi un bărbat necunoscut, fără mască și combinezon, îmbrăcat lejer într-o pereche de blugi și o cămașă cadrilată, îmi adusese o tabletă, mi-o potrivise cumva în față – deși eram la fel de receptivă ca un zombi – și pornise o înregistrare. (…) Parcă înțelegându-mi curiozitatea și încordarea, mâna necunoscută care filma făcuse un zoom și ochii mei mari, care mă usturau până la lacrimi, focalizaseră cu greu: Lia Marcu. Pe rândul de jos 1991 – 2023. Eu. Eu zăceam acolo sub pământ, în sacul cel negru din sicriul sigilat.

Sunt năucă și simt cum o iau razna. Sunt… moartă și îngropată. În fața mea tableta repetă la nesfârșit înregistrarea și eu n-am puterea s-o ating, nu pot s-o opresc. Nu știu nici unde mă aflu, mi-e rău, am febră, nu sunt stăpână pe corpul meu și tocmai m-am văzut… De ce nu mă cuprinde panica?… De ce nu urlu și nu mă zbat, de ce am încremenit? De ce nu înnebunesc?… Ce mă ține în picioare – metaforic vorbind, pentru că nu sunt în stare nici să mă ridic în capul oaselor?… Și iată că mai am și simț analitic, ba chiar și putere de autoironie… Nu știu, dar ceva este acolo și mă ține întreagă. Simt o pavăză în mintea mea, am mai simțit-o și altă dată în situații limită. ” ( Sub semnul lupului, vol. 1, Străjerul)

Așa m-am hotărât să încep această serie. E o distopie, născută din revolta împotriva unor legi și măsuri absurde, care au schimbat bunul mers al omenirii din 2020 încoace. E doar părerea mea, nu vreau să creez dispute. Am îndulcit aceste opinii personale în niște romane distopice tocmai pentru a oferi o perspectivă fără pretenții de adevăr absolut, dar m-am simțit… răcorită după ce am făcut-o. Primul volum, al cărui titlu era inițial „P(l)andemic”, luptă împotriva nebuniei globale create de Covid. Scris prin 2021, are acțiunea plasată în 2023-2024. Am exagerat până la situații absurde și mă bucur că a rămas doar o exagerare a minții mele.

Apoi m-am îndrăgostit de personaje și de stilul acesta liber, un adevărat zbor al imaginației legate până atunci de litera documentelor, pentru că scrisesem și publicasem deja trei romane de ficțiune istorică. Am continuat cu Joaca de-a natura, stârnită de o afirmație scăpată de un angajat al CNN, care spunea neștiind că fusese filmat despre ultima tendință mondială, în care schimbările climatice vor constitui „noua pandemie”, mai înfricoșătoare și de mai lungă durată ca prima. Așa că eroii mei încearcă să restabilească normalul cu ajutorul unui dispozitiv antic de control climatic.

Volumul trei se cerea și el scris, iar titlul mi-a venit de la sine, înainte chiar să am conturată evoluția planului narativ: Zeii suntem noi. Am împins acțiunea cu douăzeci de ani în viitor, i-am scos discret din scenă pe Horia și pe Lia, dar am dat aripi copiilor lor, pe care i-am pus să înfrunte o lume care o luase complet razna. Mărturisesc că eu însămi m-am înfiorat de viitorul imaginat aici, pentru că acest viitor deocamdată plăsmuit are la bază multe dintre tendințele actuale.

Dar speranța moare ultima. Abia după ce am finalizat, mi-am dat seama cât de optimistă sunt! Am folosit structura basmelor românești. Cred că m-am pus în pielea țăranului oropsit de nedreptăți, care nu avea altă putere decât să-și imagineze seara, în adăpostul iluzoriu al bordeiului sărăcăcios, că Făt Frumos luptă pentru el și taie capul Zmeului. Ați observat că în basmele românilor binele învinge întotdeauna?… Am și eu în carte Feții mei Frumoși și Ilenele Cosânzene. Horia Mușat și Vlad Lup, paranormali cu suflet de daci, așa cum i-a numit o bună prietenă, luptă alături de Lia și apoi Tomina Mușat, Ilenele lor Cosânzene. Iar speranța nu e ucisă. Ce am fi fără speranță?…

Seria se poate comanda de pe site-ul Editurii UP.

Related posts

MUZEUL DIN LUPȘA, LA 70 DE ANI

Moderator1

Matineu muzeal: „100 de ani de la Încoronarea Regilor României Mari”

Moderator1

Vrăjitoare, căpcăuni și multe alte minuni în vacanța copiilor, la Teatrul Colibri

Moderator1

28 decembrie 2022: GALA LAUREAȚILOR CULTURII IEȘENE, EDIȚIA A IV-A ȘI PREREVILON 2023

Moderator1

Primirea de către Muzeul Național de Istorie a României, a două monede romane de aur, rare, din partea Ministerului Culturii

Moderator1

TABĂRA DE CREAȚIE LITERARĂ „PETRE STOICA” REVINE!

Moderator1

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy