1. Buturuga
Trecuseră câteva minute de când avionul aterizase, iar Luana se lupta de ceva vreme cu oboseala care îi ciupea ochii. Nu găsise curse directe care să o aducă de la Milano în orașul natal, Constanța, iar escala de treisprezece ore din Instanbul, petrecută pe băncile aeroportului, își spunea cuvântul, ca de obicei, deși ar fi crezut că după cei aprope doi ani petrecuți astfel, ar fi trebuit să se obișnuiască
Nu mai avea răbdare să apară valiza ei portocalie, pătrățosă, pe banda de bagaje, iar toată mulțimea de oameni din fața ei ce așteptau cuminți în fața ei, îi sporea iritabilitate și senzația de scurgere din picioare. Făcu un efort să arunce un ochi amețit către telefonul aproape descărcat.
“Pe unde, puii mei, umblă ăsta de nu m-a sunat până acum ? Avionul a ajuns la timp, niciun mesaj nu mi-a trimis nimeni de când am plecat din Italia. Tata chiar o ști pe cine-mi trimite sau m-o lăsa aici?”, bufni Luana în gând, aruncând mobilul, în geantă, cu lehamite…
În sfârșit, se dăduse drumul la bagaje, iar “buturga” ei, cum își botezase valiza când și-o cumpărase recent, special pentru acest concediu de o lună, se lefăia printre alte bagaje, la fel de mari și greoaie. Nu-și luase niciodată un concediu atât de lung, avusese mult de muncă la Institutul Marangoni, acolo unde Masterul de Design Interior se apropia de sfârsit. Urma această perioadă de vacanță, după care Luana și colegii ei vor susține proiectul final care va trebui să-i propulseze cu mari șanse pe piața muncii din domeniul ales. Tânăra de aproape 30 de ani la sfârșitul acelui decembrie neobișnuit de friguros pentru ultimii ani, în toată Europa, nu prea își dăduse răgaz în ultima vreme. În acești doi ani de studiu nu făcuse decât să muncească, ambițioasă și pasionată, parcă și mai mult decât în cei șase ani de Arhitectură de la Cluj-Napoca. Toată familia și cei apropiați se întrebaseră de ce așa departe, de ce nu măcar București, dacă nu, într-o logică normală, chiar ăn Constanța. Luana fusese întotdeauna cea mai independentă dintre cei trei frați, iar ideea de a schimba decorul și de a pleca în necunoscut cumulate cu prestigiul Universității Babeș- Bolyai și cu fascinația Ardealului, descoperită cu ocazia unei tabere din liceu, în Apuseni, îi determinseră, firesc, decizia. Și, de câte ori își amintea cum alesese să plece la peste 600 de kilometri de tot ce însemnase viața ei de până atunci, Luana își recunoștea, pe jumătate nostalgică, pe jumătate ușor tristă, că mai fusese ceva de care voia să fugă. Și, ca de fiecare dată când ajungea să pășească pe aeroportul de acasă, aceeași amintire se năpustea, șerpuitor, peste ea, înțelegând, încă o dată, puterea copleșitoare pe care o pot avea unele întâmplări în viața cuiva… Oftă sub adierea unui gând vechi, iar o voce răgușită, ce forma egal, imparțial cuvintele, o aduse cu picioarele pe pământ.
‒ Bună dimineața! Domnișoara Luana Iovan, prespun!
Femeia tresări sub valul cald al vocii aflate foarte aproape de urechea ei. Se întoarse către bărbatul care îi vorbise și aproape se izbi de pieptul lui lat. Un chip ascuțit cu trăsături aspru tăiate, însuflețit de o privire vie, o întâmpină obedient. Nu-l cunoștea, știa doar că era o cunoștință veche a medicului dentist Darius Iovan, foarte cunoscut în oraș. Ca de obicei, și foarte ocupat, concluzionase fiica lui atunci când el îi trimisese mesaj cu numărul de telefon al celui care o va lua de la aeroport ca să o aducă acasă. Știa că tatăl ei fusese mereu dedicat profesiei sale, deși nu-și neglijase niciodată soția, nici copiii, dar Luana așteptase toată copilăria ca el să găsească mai mult timp pentru ea. Să se joace împreună, să-i citească povești sau chiar să fi citit amandoi un roman, așa cum văzuse mai demult într-un film, să fi făcut, deci, și altceva în afară de concediul obișnuit, cu familia, din fiecare vară, sau de temele la materiile realiste la care mama sa, Adina Iovan, îl lăsa întotdeauna pe soțul ei. Rolul acesteia fusese, așa cum concluzionase prin adolescență, Luna, cel clasic dintr-o familie de români născuți și crescuți în comunism: gospodină, mamă și soție mereu în căutarea perfecțiunii și mulțumirii tuturor membrilor familiei. Nu mai puțin educată decât doctorul cu care se căsătorise, femeia continua și acum, după pensionare, să dea lecții particulare la limba română și engleză, iar Luana știa că de la ea moștenise usurința de a învăța limbi străine care o ajutase enorm atunci când a candidat pentru bursa obținută la Milano, după facultate. Născută la câțiva ani după Revoluția din 1989, așadar netrăind pe pielea ei viața în comunism, tânăra designer fusese curioasă și se documentase ori de pe internet, ori, mai ales de la bunicii care își luaseră timp să le povestească detaliat, ei și fraților ei mai mari ( încă bebeluși la căderea comunismului), despre stilul de viață și mentalitatatea oamenilor din provincie și din țară, în acea perioadă a istoriei neamului românesc. Cu cât aflase mai multe, pe măsură ce crescuse, Luana își împământase bine în minte ideea că mama ei, ca și cele două bunice de care se bucura, încă, de a fi fost în viață, (spre deosebire ce bunicii pe care îi pierduse, aproape consecutiv, în același an, ultimul de școală generală,), se sacrificaseră pentru binele și confortul familiilor lor, punându-se pe ele, aproape mereu, pe ultimul loc. Ce-i drept, fuseseră cîteva încercări din partea Luanei, odată cu adolesecența, de a pătrunde în culisele adânci ale existenței doamnei Iovan, dar de fiecare dată se lovise de subtilitatea și decența cu care aceasta schimba subiectul, afișând, invaribil, un zâmbet senin cu care se voia credibilă.
” A fost o perioadă specială, diferită cu totul de ce trăim noi acum, dar eu v-am avut pe voi, pe Darius și un serviciu bun. Pe vremea aia și părinții mi-erau sănătoși, în afară de asta, aveam un acoperiș deasupra capului și, Slavă-Domnului, am primit de la stat un apartament suficient de mare pentru o familie cu trei copii.
” Aha, ăsta a fost motivul pentru care m-ați făcut și pe mine la ceva ani după Dima și Vladimir!”, aproape întrebase Luana, atunci.
Nu-i scăpase lucirea tremurândă din ochii verzi ai mamei și graba cu care i se păruse că-i răspunsese (oarecum ciudat pentru firea ordonată și așezată a fostei profesoare), răsucindu-se cu spatele, ca un prâsnel, către aragazul pe care sfârâia carnea la garniță, âtât de întâlnită l mesele lor.
” Te-am făcut, Luana, pentru că voiam și o fată… Acum, pe vremea aia nu erau ecografii să fi aflat devreme, dar oricum, și băiat de-ar fi fost iar, îl primeam cu bucurie.”
Luanei i se stransese inima, avea 16 ani, dar mama ei nu o considera încă suficient de mare încât să aibă o discuție ca de la femeie la femeie. Cumva, ocolise adevărul, doar oricine putea afla, doar la o simplă căutare pe internet, că Ceaușescu interzicea avorturile și că nu existau, sau foarte greu, mijloace de protecție, iar acelea doar pentru cei cu “relații”.
După discuția aceea, Luana își înghițise îndoielile pe care i le stârniseră explicațiile Adinei Iovan, căci nu voia să trăiască tot restul vieții cu gândul că apăruse dintr-o greșeală, sau mai rău decât atât, că se născuse ca urmare a unui șir strâns de calcule.
” Câteodată e mai bine să fii naiv, sau, de fapt, să nu afli toate răspunsurile. Important e că am fost un copil iubit, nu m-am simțit niciodată ca o pacoste. Ce rost are să știu motivele pentru care am fost concepută? Poate că nici ei doi nu mai știu exact, poate a fost un cumul de mai mulți factori, poate a fost doar așa, ca un ghidaj al inuiției care nu se putea explica.”
Tânăra femeie se lăsase pradă, în deciziile sale, de câteva ori rațiunii și de alte ori, preponderent , intuiției, iar aceasta din urmă se dovedise glasul binelui, a ceea ce trebuia să fie corect.
Glasul dogit, aproape găunos al domnului de lângă ea, o desprinse din plasa amintirilor, odată cu ușurința cu care îi smulse valiza de lângă ea. Firul gândurilor care o duseseră departe, îm adolescență, nu o făcuse să piardă din vedere “Buturuga”, căci nu credea că mai suporta prea mult să stea acolo,pe un aeroport mic, dar mustind de oameni.
‒ În regulă, v-am reperat bine, aveți etichetă cu numele dumneavoastră pe bagaj. Dar e cam grea pentru constituția dumneavoastră fragilă, așa că lăsați-mă, asta e treaba mea!
Și pe buzele subțiri îi înflori un zâmbet abia schițat, suficient ca să o destindă puțin. Din cauza oboselii, frigul îl simțea la cote mai ridicate, iar umezeala căzută de pe încălțămintea pasagerilor veniți de afară aducând urmele zăpezii, îi dădeau noi frisoane… Simțea că îi tremura carnea pe oase, aproape dureros, odată cu fiecare minut de nesomn ce se aduna peste ea. Nu avu puterea să răspundă ceva la replica bărbatului, îi venea să-i spună că nu s-ar supăra dacă el ar căra-o și pe ea în brațe, ca pe valiza portocalie. Strâmbă din nas când sesiză un colț îndoit din plasticul care constituia materialul acesteia.
” Ce idioți, frate! Era nouă, ăștia nu au văzut? Am dat o grămadă de bani pe ea… De-aia nu mai pot ei! “
N-avea nevoie de alt motiv de stress. Îi era extrem de somn, începuse să i se facă frig, iar peste toate, stomacul începea să-i dea semne că avea nevoie de hrană, după supa la plic și cafeaua slabă pe care le primise în avion.
” Data viitoare nu mai vin cu firma asta ! Numai să fie alta, că, aparent, nu prea se zboară de la Instanbul la Constanța decât cu turcii, iar pe altă rută nu am găsit să fie convenabil… Dumnezeule, ce somn mi-e! Ce bine ar fi să ma care și pe mine cineva ca pe valiză. Măcar eu nu as fi atât de grea ca “buturuga“!”
Ajunseră în câteva minute la mașina care urma să o ducă acasă. Afară o întâmpină un soare mieriu, călâi, ca o părere. Luana se dezmetici brusc dând nas cu frigul mai pronunțat decât în interior, dar mai ales se emoționă când recunoscu aerul unic al orașului. Îi fusese dor de aerul acela pe care nu-l întâlnise nicăieri altundeva… Asta era ce-i lipsise, da, mai mult, poate, decât oamenii: era briza pe care numai la ea în oraș o percepea așa, ca pe o respirație parfumată, pornită din ea însăși. Mai presus, îi fusese dor de mare pe care abia aștepta acum să o revadă, ca pe o prietenă veche pe care ardea de nerăbdare să o îmbrățișeze. Fusese pe tot litoralul românesc, ajunsese și la Adriatică, era și păcat că nu era chiar departe. Și totuși, nicăieri ca acasă, marea nu mirosea atât de frumos, zgomotul valurilor ei atât de plăcut, întrega ei întindere azurie nu avea farmecul celei cu care trăise. Boarea unei amintiri și a unui chip acoperit de timp bătu la poarta gândurilor ei… Oftă căptușit în ea… Prima iubire este cu siguranță inedită și mai romantică atunci când se petrece la malul mării…Apusurile și, mai ales, răsăriturile de la mare, sunt deosebite când ești în brațele îndrăgostitului. I se făcu brusc și mai frig, nu mai avae răbdare să ajungă acasă, dar mai era ceva distanță până la periferia unde locuia. Acum, ca niciodată,i se păru drumul mai lung ca de obicei, dar cel mai mult o enervă că- și adusese aminte, prea des în ziua aceea, de Filip. Nu avea chef să se întorcă nici măcar cu gândul la el… Își mușcă buzele, iar durea se adună într-o lacrimă din colțul ochilor. Își lipi nasul de geam ca un copil care aștepta ninsoarea ce abia se pornise. Ultima dată când venise acasă era vară, o vară excesiv de caniculară, ca toate verile din România, percepută mai tare ca oricând, mai ales că nu stătuse prea mult la ai ei, ci fuseră împreună la niște rude și prieteni din București. De acolo se întorsese în Italia, după doar o săptămână de vacanță. De data asta se hotărâse pe ultima sută de metri să vină în România, drept urmare dacă venea pe București, era de două ori mai scump. Dar și oboseala era pe măsură.
Șoferul îi pusese cuminte valiza în portbajgaj, îi deschisese elegant ușa, iar tot drumul, acum pe sfârșit, nu scosese nicio vorbă. În schimb, nu o scăpase din ochi, întorcându-și, alternativ privirea de la șosea la oglinda prin care o fixa, ușor timid. Luana simți nevoia, totuși, să fie amabil cu cineva care o ajuta, chiar dacă asta fusese un aranjament dintre acel domn și tatăl său.
‒ Și m-ați așteptat mult? Eu tot credeam că mă sunați când ajungeți. Mi-a trecut chiar prin cap că ați uitat, sau, mai rău, că, poate s-a întâmplat ceva.
Trecură câteva secunde, timp în care se strecură într-o depășire la care se concentră făcând ochii mici, apoi răspunse brusc, aproape iritat:
‒ Nu, doar am plecat pe grabă. Nu am mai avut timp să sun. Apropos, eu sunt David Popa. L-am cunoscut demult pe tatăl dumneavoastră, am scris la un moment dat un articol despre medicina dentară. Sunt jurnalist. Nu vorbim des, dar când se întâmplă, e ca și cum ultima dată am vorbit ieri.
Luana zâmbi, îi plăcuse ce spusese domnul jurnalist.
David continuă, cu sprâncenele ușor încruntate, direct, ca un fulger:
‒ De ce v-ați așezat în spate? Nu sunteți în taxi.
Luana își dădu seama pe dată, că acționase din reflex… Biroul unde începuse să lucreze, câteva ore pe săptămână, spre finalul masterului, se găsea destul de departe de garsoniera închiriată în care locuia. De multe ori, plecase târziu spre casă, mult peste orele de circulație al vreunui mijloc de transport. Căpătase, desigur, obișnuințe care de multe ori nu se potriveau altor împrejurări.
‒ Ce să zic, am vrut să fiu mai aproape de Buturuga. Am făcut drumul ăsta împreună, suntem solidare! încercă ea o glumă care să spargă atmosfera ușor înghețată din mașină.
De data asta, domnul Popa ridica sprâncenele ca niște acoperișuri ascuțite.
‒ Buturuga?
Luana izbucni în râs, neașteptat și pentru ea:
– E valiza mea, ditamai cutia… Când i-am aratat-o mamei pe camera video, a zis că e mare și grasă ca o buturugă. Așa i-a rămas numele, prea i se potrivește.
David Popa strânse buzele într-un zâmbet strâmb, ușor schimonosit.
– Interesantă comparație. Ultima oară când am vorbit cu Adina, mi-a spus nerăbdătoare că urma să o anunți când veniți acasă. Cred că abia așteaptă toți să vă vadă… Mai avem puțin, e aproape prânzul și acum nu e aglomerat.
Apropierea de casă îi intensifică Luanei bătăile inimii. Peste asta, sunetul apelului din telefon veni să stârnească noi fiori. Era un număr românesc, necunoscut. Oare cine o suna pe numărul italienesc exact când mașina încetinea în fața blocului? În afară de cei din familie, doar câteva persoane aveau numărul ei. Să fi fost cineva care și-a schimbat numărul, din moment ce nu era în agendă?
Încercă să-și potolească inimii. Sunetul se stinse brusc, moment în care Luana îl lăsă, șovăielnic, să alunece în geantă. Coborî din mașină. Ninsoarea se întețea. Fulgii reci i se agățară hrăpăreți de gene… Aruncă o privire încețoșată către balconul de la ultimul etaj. Acolo sus, părinții ei se înghesuiau peste balustradă, făcându-i cu mâna. Le primi zâmbetul cu inima deschisă. Nu-i mai era frig. Parcă nici somn.
Abia aștepta să urce, să-i vadă pe toți. Iar de la fereastra ei, să poată vedea, în toată splendoarea ei. Se născuse, crescuse și va trăi mereu, atâta vreme cât va locui acolo, cu priveliștea mării în fața ochilor ei. Scrisese de atâtea ori în jurnalul din liceu, cu ochii la mare… Plânsese pe țărmul ei, vorbise cu ea. Era poate singurul ei prieten nevorbitor. Care era, însă, întotdeauna acolo și care o asculta întotdeauna. Uneori, i se păruse și că o înțelegea. Când o problemă nu-i dădea pace, valurile se spărgeau agitate , sșulgând nisip, pietre și alge pe care le ducea cu ea, departe, ca să le înnece ca pe niște gânduri negre. De câte ori era veselă, avea impresia că marea dansa. Iar când Luana se simțea liniștită, nederanjată de nicio întâmplare sau vreun gând trist, marea părea că o îmbrățișa cu o perdea de valuri abia simțite, sporindu-i tihna prin frumusețea bogată a dantelei lor.
Se întoarse să ia bagajul. Lângă ea, drept, neclintit, ca la armtă, domnul Popa o aștepta.
‒Vă mulțumesc! îi spuse scurt, clar, tânăra, țintindu-l în ochi
‒ Plăcerea a fost de partea mea! Poate ne mai vedem! Și aveți grijă de Buturugă.
Amândoi izbucniră în același timp în râs. Luana reluă firul discuției, redevenind, brusc, serioasă:
– Da, o să am! La revedere! Și Sărbători Fericite, dacă nu ne mai vedem.
Nu așteptă răspunsul lui. Se opri în trupul unui bărbat care blocase accesul în bloc.
– Dima! Ce surpriză! Nu lucrai azi?
– Nu, azi nu, o dată la două sâmbete. Nu mai veneai odată? Ce dor mi-a fost de tine!
În brațele fratelui ei, cel mai mare dintre toți, Luana se simțise dintotdeauna ocrotită. Azi, mai mult ca oricând, voia să se simtă protejată.
– O iei tu pe Buturuga? întrebă întorcându-și corpul către valiză.
Dima râse limpede, cuprinzând-o de pe umeri:
– Vă iau pe amândouă! Hai!
Ninsoarea se liniștea treptat. Nicio urmă de nor nu deranja cerul.
Text scris de Laura Ilinca
