Cartea poetei Mihaela CD, dedicată lui Dumnezeu este o încercare reușită de a-și sonda eul cercetător în a înțelege mai profund înălțimea filozofică la care se găsește divinitatea din noi.
Înainte de avorbi despre esența poeziilor din acest volum, trebuie să spun că Mihaela CD este o prolifică autoare, poetă cu talent, publicând multe cărți din diverse domenii, și un lucru foarte important este , că alături de soțul domniei sale, promovează pe meridianele lumii literatura scrisă în limba lui Eminescu.
Despre această întreprindere a poetei trebuie spus cǎ este cu atât mai îndrăzneață prin faptul că abordează problema prin poezie, care este zeița MUZA din Teogonia grecului Hesiod.Dar, care, nu contravine mediului creștin ce acceptă un singur arhitect al omenirii, Dumnezeu.
Titlul cărții ne trimite direct la cuvântul grecesc θέωσις, care transliterat: théosis,înseamnă a nu se confunda cu divinizarea, adică „zeificarea” împăraților antici prin apoteoză, este un proces de transformare al cărui scop este asemănarea sau unirea cu Dumnezeu, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă și Bisericile catolice de rit oriental. Ca proces de transformare, îndumnezeirea este rezultatul catharsis-ului, care înseamnă purificarea minții și a corpului, pe care iată, autoarea o face prin creația poetică, adică theoria, „iluminarea” cu „viziunea” lui Dumnezeu. Potrivit învățăturii creștine răsăritene îndumnezeirea este scopul esențial al vieții umane. Ea este considerată realizabilă doar printr-o sinergie,sau cooperare, între activitatea umană și energiile necreate ale lui Dumnezeu.
În textul “Dumnezeul din noi “, poeta face, cu sinceritate, mărturisiri sincere despre perioada copilăriei petrecute la bunici, în legătură cum modul în care a înțeles pe Dumnezeu. „Bunica mea spunea că există o lume de apoi, un rai nesfârșit.Eu cred in acest Rai si știu sigur că ea mă veghează de sus împreună cu tata și cu mulți alți dragi plecați. Acolo în lumea de dincolo vom pleca toți… Indiferent cât suntem de bogati sau săraci, cât suntem de buni sau răi cu toţii vom pleca dar oamenii nu realizează și nu cred până nu le moare cineva drag. Atunci
își dau seama că viața asta e o luptă pentru nimic. Toate bunurile materiale sunt ”nimic” în lumea de apoi, în viaţa veṣnicǎ ce ne aṣteaptǎ.
Cartea este structurată în 17 capitole, constituite în cicluri tematice, cu titluri încărcate de metafore, deschizându-se cu “ Suflet de copilă“ și închiindu-se cu “Urme înflorite”. În fiecare ciclu poeta dezbate o temă religioasă, dar și speranțe , întrebări, așteptări de ajutor divin, viziuni asupra Raiului, încecând să înțeleagă sufletul de copil: “Am regretat atunci atât de-amarnic /Că am crescut şi-a trebuit să ştiu /Era atâta de frumos şi bine /Când eram doar un neştiutor copil.“( Harul Divin ), dar și al omului în diferite ipostaze. “Supuşi suntem cu toţii a pleca /În veşnicie să cântăm cu sfinţii /Da-i astă lege tristă greu a accepta /Că nu-şi găseşte loc în podul minţi/Mai ieri ai scris şi-ai recitat duios /Poeme triste pe-o tomnatecă vioară /Plecat-ai şi-mi plânge sufletul furios /Căci erai grâu în prag de primăvară”(Prin timpuri efemere ).
Temele abordate, în acest volum, sunt foarte diverse, practic este un evantai policrom pe temă creștină, atingând aproape toate subiectele și trăirile omului în legătură cu divinitatea și întrebările lui față de acest necunoscut.
Poezia Mihaelei CD este scrisă în stil clasic, cursiv cu un ritm constant, chiar muzical, iar rima, în majoritatea cazurilor, este încrucișată.Practic, întreaga carte este un amplu poem dedicat lui Dumnezeu, care corespunde tetragramei ebraice YHWH, ce este un acronim; transliterarea acestei tetragrame mai cunoaște și formele YHVH, JHVH sau JHWH. În lipsa altor precizări, în vorbirea curentă „Dumnezeu” desemnează Dumnezeul evreilor, al creștinilor și al musulmanilor. Cuvântul Dumnezeu, însă, provine de la expresia “Domini Deus” din limba latină. “THEOS” din greacă este echivalentul duvântului “DEUS” din latină și înseamnă divinitate. Pentru că ne tragem de la latini și prin coloniștii romani a venit Evanghelia în Dacia, expresia lor “Domini Deus”, care înseamnă Domnul Divinitate, fiind pronunțată în popor “Domni Deus”, a devenit treptat “Dumnezeu”. Acum, expresia din Biblie care în latină este tradusă “Domini Deus” în traducerea românească a Bibliei este scrisă “Domnul Dumnezeu”.
La constatarea poetei că Dumnezeu este în noi am să dezbat această temă în rândurile de mai jos.
Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “, a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.
Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel “altceva” cum este, cum va fi?
Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.
Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o lume fericită.
A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți, care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”
Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și a ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.
Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?
Iată că, poeta Mihaela CD, char dacă nu vorbește despre „Celula lui Dumnezeu” o intuiește în versuri eclatante, afirmând că Dumnezeu este în noi.Această concluzie o găsim și în ultima strofă a poemului “Lasă-ne, Doamne “ cu care se încheie această frumoasă și interesantă carte: “Lasă-ne, Doamne, să-ndreptăm /Obrăznicia, necredinţa şi trufia /Că Doamne, în suflet te purtăm, /Această rugă, să aducă bucuria! “
Al.Florin Țene
Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de cultură și știință
