Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm acum la un debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.
Scriitoarea Simona Mihuțiu marcheazǎ în agenda sa personalǎ încǎ un succes notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.
Piesa de teatru ”Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul” depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent care ne înfricoṣeazǎ pe toți în mare mǎsurǎ.
Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de colegii de breaslǎ ṣi de cititori pentru opiniile sale drepte, verticale ṣi fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane ṣi a salvǎrii umanitǎții , autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra realitǎții în care ne aflǎm ṣi a prǎpastiei în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi prin subiectul ales al aceastei piese de teatru.
Citind cartea de la un capǎt la altul inclusiv recenziile ṣi impresiile care s-au scris despre aceastǎ carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția câteva aspecte care m-au impresionat.
Piesa de teatru ”Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul” a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele trei pǎrți în 7 scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat aici dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de alarmǎ cǎ ne aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea linie ce separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.
Drept vorbind latura SF nici nu ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința de a exprima sentimente ci din dorința de a copia cât mai bine omul
Firul narativ al textului dramatic se desfaṣoarǎ între dramǎ ṣi comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.
Faptul cǎ scriitoarea Simona Mihuțiu este de profesie medic ii dǎ acesteia un bilet în fațǎ la abordarea unor teme medicale care prin detaliile medicale oferite dau veridicitate poveṣtii.
Autoarea pune degetul pe ranǎ ṣi abordeazǎ tematica seniorilor care ajunṣi la vârsta a treia necesitǎ îngrijire medicalǎ permanentǎ, multǎ rǎbdare ṣi empatie. Cu un sens al realitǎții care e de-a dreptul dureros Simona Mihuțiu releveazǎ comportamentul mai puțin elegant al unei persoane în varstǎ care nu mai aṣteaptǎ nimic de la viațǎ, cǎreia singurǎtatea ṣi suferința i-au împietrit finețea ṣi rǎbdarea, fiind teribil de frustratǎ de situația fǎrǎ scǎpare în care se aflǎ.
Lipsa personalului, a mâinii de lucru care sǎ îngrijeascǎ bǎtrâni este una realǎ in România iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilǎ într-un viitor mult mai apropiat decât am crede.
Schimbarea scǎrii valorilor, scoaterea din uz a empatiei ṣi a sentimentelor sunt vizibile peste tot în viața de zi cu zi, inclusiv în relația copii ṣi pǎrinți, angajatori ṣi angajați, etc Pǎrinții trǎiesc drama singurǎtǎții iar copiii au devenit ei înṣiṣi roboți ai vieții, dezrǎdǎcinați globali care nu mai au sensibilitǎți.
Drama realitǎții este frumos îndulcitǎ de dialogurile dintre om ṣi robot care te fac sǎ zâmbeṣti prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.
Autoarea evidențiazǎ diferențele dintre uman ṣi robot punând un accent deosebit pe faptul cǎ nici aceṣtia din urmǎ nu sunt veṣnici ajungând la fiare vechi. Iar dacǎ teribilul ”etern” dispare din ecuație ṣi totul are o duratǎ de viațǎ ṣi un termen de expirare inclusiv roboții, se pune întrebarea de ce sǎ vrem cu atâta râvnǎ sǎ renunțǎm la sentimente, la umanism ṣi la trǎirile reale?Nu-i pǎcat sǎ ne auto distrugem umanitatea?
Scǎparea de drama vieții prin moarte ca soluție ultimǎ m-a impresionat peste mǎsurǎ, este realǎ din pǎcate pentru multǎ lume ṣi auzim acest lucru tot mai des.
Din fericire povestea acestei piese de teatru se terminǎ cu gustul speranței pe buze, lǎsând sǎ se înțeleagǎ cǎ pânǎ ṣi roboții pot fi umanizați iar forța ṣi voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul iar El are întotdeauna ultimul cuvânt.
Subiectul acestei piese de teatru ascunde adevǎruri dure care ar trebui sǎ ne punǎ pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitǎri autoarei pentru încǎ o realizare de exceptie!
Mihaela CD
