3.1 C
Nürnberg, DE
April 18, 2024
Exclusiv

Biblia a prevăzut ceea ce astăzi au descoperit savanții

Al. Florin Țene

Se cunoaște că Biblia este Cartea Cărților a Creștinismului și Iudaismului.ea a fost scrisă în fascicloe denumite cărți în decurs de 1000 de ani. Se crede că Vechiul Testament a fost scris de aproximativ 15o0 de scriitori și a fost scris în decurs de câteva sute de ani. Mulți îl consideră pe Moise ca fiind autorul principal al primelor cinci cărți ale Bibliei (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele și Deuteronomul), cunoscute sub numele de Tora. David este considerat principalul autor al Psalmilor deși și Regele Solomon, fiul lui David, este creditat cu scrierea unei părți însemnate a zicătorilor din Biblie. Printre autorii Vechiului Testament se mai numără Iosua Navi, Ezdra, Daniel, Osea, Amos, Naum, Zaharia, Ieremia, Isaia, etc. Noul Testament este format din patru Evanghelii scrise de apostolii Luca, Marcu, Matei şi Ioan şi descriu viaţa lui Iisus Hristos, miracolele pe care le-a făcut acesta, învăţăturile sale către omenire, patimile şi Învierea. Noul Testament mai cuprinde 21 de epistole scrise de Pavel, Ioan, Petru, Iacob și Iuda. Cifrele arată că, în total, peste 40 de autori asumați au scris Biblia, însă numărul acestora ar depăși 150 întrucât multe dintre texte sunt necunoscute. Iar o numărătoare exactă arată că în Sfânta Scriptură apar 2.930 de personaje pe parcursul celor 1.500 de ani în care a fost redactată.
Biblia este cea mai răspândită carte din lume, fiind tradusă acum în circa 1.800 de limbi. Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită în anul 1688. Cuvântul „biblie” înseamnă „cărți” și provine din limba greacă. La început, Biblia a fost scrisă în limbile ebraică, aramaică și greacă.
Cunoscând istoria scrieri Bibliei ne întoarcem în prezent la faptul că oamenii de știință au descoperit că există lumile hiperfizice, pe care numai anumiți oameni o simt și o percep prin vederea spirituală.Așa stând lucrurile, se impune să cunoaștem aceste lumi invizibile, pe care profesorul Scarlat Demetrescu le explică pregnant în cartea sa “Din Tainele Vieții și ale Universului. “Omul fizic care crează și construiește case, monumente și alte lucruri utile vieții până la urmă va pierii la fel și lucrurile create de el.Dar creația lui mentală va dura veșnic în lumile invizibile, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică. Universul este plin de o sumă de materii extracterate, numite fluide.Cum se spune, în spațiile infinite sunt arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele, sentimentele omenirii, fie neîntrupate sau întrupate.
Biblia ne spune că nu numai că există viaţă după moarte, dar şi că există o viaţă veşnică după moarte atât de măreaţă încât “Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, a venit pe pământ pentru a ne oferi darul vieţii veşnice. “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5).
În lumea noastră fizică se întâmplă numeroase fenomene pe care simțurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute, și astfel noi nu le știm.Dacă ne aflăm în fața unui monument.Udele luminoase pe care îl luminează se reflectă spre ochii noștri,de aici se trasmite la creier și, apoi la suflet, iar prin mijlocirea acestuia , conștiința păe care o numim spiritul nostru traduce aceste vibrații în culoare și formă. Dar se pune întrebarea știm noi totul despre lumină? Se cunoaște că lumina care scaldă cu vibrațiile ei fața pământului ne vine de la soare.Trecând această lumină printr-o prizmă ea se descompune în culorile, șapte la număr:roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, și violet.Aceste culori ochiul omului le poate distinge, dar sunt și alte culori înaintea roșului și altele în urma voletului, pe care nu le distingem.Dacă punem o lentilă în fașa roșului și o focalizăm asupra fosforului, acesta se aprinde.Deci se află o altă culoare pe care nu o percepem.În acest sens concluzionez că razele soarelui au și alte culori infraroșii și ultraviolete, pe care ochii omului nu le poate vedea, dar ele există.
În Biblie, lumina este asociată cu Dumnezeu. „Domnul este lumina… mea” (Psalmii 27:1), „Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Dumnezeu este sursa luminii. Primul lucru pe care l-a creat a fost lumina, un element indispensabil vieţii. Datorită relaţiei strânse dintre El şi lumină, în Scriptură lumina apare adesea ca simbol al adevărului, al cunoaşterii şi al sfinţeniei. A umbla în lumină înseamnă a avea un caracter ca al lui Dumnezeu (Efeseni 5:8; 1 Ioan 1:7). Lumina Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar întunericul, pe Satana. De aceea, cei „care spun că întunericul este lumină şi lumina, întuneric” (Isaia 5:20) săvârşesc un păcat grav.În Efeseni 5 se spune: 8. Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. 7. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.Ioan spune: Isus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, este „Lumina oamenilor…, adevărata Lumină care luminează pe orice om” (Ioan 1:4,9). Numai El poate alunga bezna păcatului care învăluie întreaga lume. Prin El, primim „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:6) sau, altfel spus, cunoaşterea caracterului Său.
Când Îl primim pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, devenim „fii ai luminii” (Ioan 12:36; 1 Tesaloniceni 5:5). Nu noi suntem sursa de lumină, ci, la fel ca luna, reflectăm lumina care străluceşte asupra noastră. Când Îi permitem Domnului să lumineze prin noi, faptele noastre bune îi vor determina pe oameni să Îi dea slavă lui Dumnezeu.
„Atunci când Hristos locuieşte în inimă, este imposibil să ascunzi lumina prezenţei Sale. Dacă aceia care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos (…) nu au nicio lumină de oferit, este din cauză că nu au nicio legătură cu Sursa de lumină.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 41Nu-i aşa că e absurd să aprinzi o lumină doar ca să o aşezi „sub baniţă sau sub pat” (Marcu 4:21)? Atunci de ce facem acest lucru cu lumina pe care o primim de la Domnul? Dacă am devenit ucenicii Săi şi ne ascundem de alţii, suntem la fel de nefolositori ca o lumină ţinută sub obroc. De aceea, „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1).
Ştiaţi că lumina este vizibilă pentru ochiul omului numai dacă e reflectată? Ce lecţie spirituală găsim aici în legătură cu responsabilitatea creştină?
Așa cum ochiul omului nu poate vedea doar în anumite limite, același lucru se întâmplă cu urechea noastră. Noi auzim numai sunetele produse în aer între 32000-36000 vibrații pe secundă. Însă în natură se produc sunete superioare celor 36000, asfel că urechea noastră nu le percepe, de parcă nu ar existe.
„Apoi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu el o sută patruzeci şi patru de mii de oameni, care aveau numele Lui şi numele Tatălui său înscris pe frunţile lor. Şi am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe, ca un glas de tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit era ca [glasul] celor care cântă cu harpele lor. Ei cântă un cântec nou înaintea tronului, înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor şi nimeni nu a putut să înveţe cântecul, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei care au fost răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt cei care nu s-au contaminat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia îl urmează pe Miel oriunde ar merge. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni ca prim rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Nu s-a găsit în gura lor minciună, ei sunt fără prihană” (Apoc. 14,1-5).
Vom asculta de mai multe ori expresia „Apoi m-am uitat…”, care subliniază că Ioan are o vedenie, iar aceasta despre care se vorbeşte la începutul capitolului al XIV-lea are un subiect precis, pe care-l cunoaştem: este Mielul care deja a fost prezentat într-un capitol anterior şi care se afla în centrul tronului. Mielul era leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David, singurul care putea deschide cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron, acea carte cu şapte sigilii.
Ştim că Mielul, care stătea în picioare şi, în acelaşi timp, era rănit mortal, era reprezentat prin patima, moartea şi învierea Sa. În acest loc, textul biblic subliniază că Mielul este în picioare, pe muntele Sion. Se evidenţiază dimensiunea Înviatului: Mielul este „Mielul pascal”, Mielul cu învierea Sa. Şi în acest loc – unde noi lăsăm în urmă numărul „666” al Fiarei – Cristos, Mielul care este în picioare pe muntele templului, este figura opusă Anticristului.
Împreună cu Mielul sunt cei 144 de mii despre care am vorbit în capitolul al VII-lea. Şi am subliniat că numărul 144 de mii nu reprezenta un număr închis, ci simboliza o cifră care nu poate fi numărată şi care desemnează „mulţimea de oameni” care apoi va apărea în cer în următoarea viziune. Prin urmare, sunt cei care au numele Mielului şi al Tatălui Său scris pe frunte. Astfel, Tatăl şi Fiul pecetluiesc definitiv chipul acestor persoane. Cei 144 de mii sunt mântuiţii, discipolii care au urmat calea Mielului, a lui Cristos.
În textul de faţă, cei 144 de mii sunt definiţi mai bine, pentru că în capitolul al VII-lea au fost doar enumeraţi – pornind de la schema celor douăsprezece triburi ale lui Israel – cu scopul de a ne descrie cum aceştia deveneau cele 12 triburi ale Mielului, adică „noul Israel”. În Apocalipsă, Ioan spune un lucru interesant: „Şi nimeni nu a putut să înveţe cântecul, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei care au fost răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14,3). Din cuvintele imnului care este cântat deja în capitolul al V-lea de către cele patru fiinţe, împreună cu bătrânii, şi aceştia (cei o sută patruzeci şi patru de mii) îşi cunosc identitatea: „Aceştia sunt cei care nu s-au contaminat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia îl urmează pe Miel oriunde ar merge” (Apoc. 14,4).
Auzind că „nu s-au contaminat cu femei”, cineva poate să-şi imagineze că acei 144 de mii sunt numai bărbaţii mântuiţi, deoarece femeilor le-ar fi negat accesul la mântuire… Unii au interpretat tocmai astfel acest text de-a lungul istoriei, fiind de părere că numai bărbaţii sunt cei aleşi de către Dumnezeu. Ei au desconsiderat bunătatea căsătoriei şi au subliniat numai aspectele negative ale uniunii sexuale, considerând-o o formă de oarecare decădere. Considerăm că această interpretare – dată de-a lungul istoriei acestui text biblic – nu poate fi sprijinită, argumentată.
În schimb, textul sacru trebuie interpretat ţinând cont de două idei fundamentale. Subliniem că numărul „144 de mii” simbolizează „o mare mulţime”, iar mulţimea era alcătuită fie din bărbaţi, fie din femei. În zilele noastre vorbim despre „Biserică” – substantiv feminin – dar ştim că membrii ei sunt atât bărbaţii, cât şi femeile. Cele două genuri sunt incluse, chiar dacă numai o singură dimensiune este metaforizată.
În cazul nostru – vizavi de cei 144 de mii, incluzând în acest număr ambele sexe – se subliniază că această realitate infinită de persoane „nu s-a contaminat cu femei” bazându-se pe mitul îngerilor decăzuţi – un mit care are o anume rezonanţă şi în Cartea Genezei la capitolul al VI-lea, unde se spune că fiii lui Dumnezeu s-au unit cu fiicele oamenilor[1], iar aceste femei au născut uriaşii pământului din vechime[2]. Acest limbaj este un mod de a explica păcatul care a cauzat potopul universal. Cu alte cuvinte, sfera lui Dumnezeu − care a creat omul şi femeia ca entităţi diferite de Sine − este tulburată (invadată, asimilată) de îngerii rebeli care sunt cei din ceata lui Dumnezeu, dar care, răzvrătindu-se, coboară pe pământ şi se unesc cu neamul omenesc. Acesta este unul dintre elementele care explică originea răului.
În acest loc îngerii sunt metaforizaţi la masculin şi se contaminează. De fapt, corup rezultatul, adică fiinţa care se va naşte din această relaţie. Şi pentru că acest text ne prezintă originea răului, a idolatriei, înseamnă că cei 144 de mii sunt cei care, mai presus de toate, nu au dorit să urmeze originea răului. Iată prima teorie.
Așa cum se cunoaște, corpul uman este format din carne,(o substanță miraculoasă pe care, până în prezent, nu s-a reușit să fie fabricată artificial ), oase, sânge, diferitele organe, toate acestea sunt doar învelișul din afara ființei noastre reale, al spiritului omului, ce îi servește ca instrument pentru a se putea exprima, manifesta, a învăța și observa lumea fizică din jur, în lumea vizibilă.Corpul omului este format din materie fizică, sub patru stări:solidă, lichidă, gazoasă și eterică sau radiantă. Numai trei sunt vizibile din acestea, iar a patra este invizibilă, imposibilă de captat și nu se poate analiza.În acest sens în corpul omului distingem două părți: corpul material și corpul eteric.
Dumnezeu este Creatorul corpului omenesc, se spune în Biblie.Este scris în Biblie: Psalm 139:14. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!Corpul nostru trebuie să fie ca o jertfă vie.Este scris în Biblie: Romani 12:1. Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.Din punct de vedere spiritual, corpul tău aparţine lui Dumnezeu şi este Templul Său.Este scris în Biblie: 1Corinteni 6:19-20. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.Din punct de vedere fizic, corpul tău aparţine soţului tău sau soţiei tale.Este scris în Biblie: 1Corinteni 7:2-4. Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta.După moarte, corpurile noastre vor fi aduse iarăşi la viaţă.Este scris în Biblie: 1Corinteni 15:42. În acelaşi fel, trupurile noastre pământeşti, care mor şi putrezesc, se deosebesc de trupurile care le vom avea când vom învia, fiindcă acestea din urmă nu vor mai muri niciodată. (Noul Testament pe înţelesul tuturor).Corpul este un exemplu cum Biserica trebuie să funcţioneze.Este scris în Biblie: Romani 12:4-5. Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
Omul are mai multe corpuri: corpul fizic al omului, corpul vital, centrele de activitate ale corpului vital, corpul planetar sau terestru, funcțiile corpului planetar, corpul solar și corpul mental.Asta o spune profesorul Scarlat Demetrescu, născut la . 26 iulie 1872, București, România – decedat la 11 octombrie 1945, București, România) a fost un profesor de științe naturale și geografie la Liceele Sf. Sava și Gheorghe Lazăr. Simultan cu o intensă activitate de profesor și publicist, este subdirector la Senat, geolog la Institutul Geografic al României și conduce revista spiritistă „B. P. Hașdeu”. Pe lângă numeroasele manuale de botanică și zoologie apărute între 1913 și 1929, publică următoarele lucrări : “Viața dincolo de mormânt” (1928); “Greșeli din alte vieți” (1932); “Cercetări în domeniul metapsihic și spiritist” (1933); “Din tainele vieții și ale universului” (1939). Conferențiază în cadrul Societății spiritiste “B. P. Hașdeu”.
Să vedem ce spune Biblia despre corpul omului.În Corinteni 12 se spune: 1Fraților, vă scriu acum și despre darurile spirituale; pentru că nu vreau să fiți neinformați cu privire la ele. 2Știți că atunci când erați păgâni, erați ghidați în mod greșit de practica închinării la idolii muți. 3Dar acum vreau să înțelegeți că nimeni care spune „Isus să fie anatema!”, nu poate face această afirmație fiind inspirat de Spiritul lui Dumnezeu. Iar când cineva declară că „Isus este Stăpânul!”, nu poate vorbi decât prin inspirația Spiritului Sfânt. Deși sunt oferite mai multe daruri spirituale, există un singur Spirit de la care provin ele. Sunt diferite slujbe (spirituale), dar ele sunt administrate de același Stăpân. Există o diversitate de activități (spirituale), dar ele sunt realizate în fiecare (creștin) de același Dumnezeu. Manifestându-se în fiecare, Spiritul lucrează pentru beneficiul celorlalți (creștini). Concret, Spiritul oferă unuia capacitatea de a vorbi cu înțelepciune; iar altuia, același Spirit îi dă abilitatea de a facilita creșterea în cunoaștere (a celorlalți) prin mesajul lui verbal. Unul primește (ca dar spiritual) credința de la același Spirit care oferă altuia darul de vindecare. Un creștin primește darul care îi conferă capacitatea de a face lucruri miraculoase, iar altuia i se dă profeția ca dar spiritual personal, în timp ce un altul primește abilitatea discernământului cu privire la proveniența spiritelor. Unuia i se oferă darul de a vorbi în diferite limbi, iar altuia pe acela al interpretării limbilor. Toate (aceste daruri spirituale) provin de la același Spirit care decide în mod suveran ce să ofere fiecăruia. Corpul uman este o unitate formată din mai multe părți care îl compun. La fel este și (ce a făcut) Cristos. Vreau să spun că noi am fost „botezați” toți de un singur Spirit, formând astfel un singur Organism – indiferent că (din punct de vedere etnic) suntem iudei sau greci, (iar din punct de vedere social, suntem) sclavi sau oameni liberi. Și tuturor ni s-a oferit posibilitatea „să bem” dintr-un singur Spirit. Este evident faptul că organismul uman nu este format dintr-un singur organ, ci din mai multe. Dacă piciorul ar spune „Pentru că nu sunt mână, nu aparțin corpului!”, înseamnă oare că își revendică în mod justificat posibilitatea să nu fie parte componentă a lui? Dacă urechea ar spune: „Pentru că nu sunt ochi, nu fac parte din acest organism!”, oare ar putea ea să nu aparțină lui doar pentru acest motiv? Dacă întregul corp ar fi format numai din ochi, unde ar fi auzul? Și dacă organismul ar fi format numai din sistemul biologic care facilitează auzul, unde ar fi cel care face posibil mirosul? În realitate, Dumnezeu a distribuit în mod suveran un loc corespunzător pentru fiecare organ al corpului uman. Dacă totul ar fi un singur organ, nu se mai poate vorbi despre un corp. Dar, de fapt, există multe părți componente care formează corpul (uman). Ochiul nu poate spune mâinii „Nu am nevoie de tine!”; iar capul nu poate spune picioarelor „Nu am nevoie de voi!”. De fapt, tocmai acele organe ale corpului nostru considerate mai slabe, ne sunt indispensabile; iar cele pe care le apreciem mai puțin, ajung să fie tratate cu un mai mare respect prin felul în care ne îmbrăcăm (corpul). Astfel, noi acordăm de fapt mai multă atenție acelor părți ale corpului nostru pe care nu le expunem direct privirii, în timp ce acele părți ale lui considerate deja frumoase, nu au nevoie de o atenție specială. Dumnezeu este Cel care a conceput corpul în acest mod, ca să ofere mai multă onoare acelor organe care (inițial) nu o au. Astfel este eliminată posibilitatea „dezbinării” organismului; și acest lucru este posibil prin faptul că organele vor fi preocupate unele de altele. În consecință, dacă un organ al corpului suferă ceva negativ, toate celelalte sunt afectate împreună cu el; iar atunci când un organ este onorat, toate celelalte părți componente ale organismului „se bucură” împreună cu el. Voi sunteți „Corpul” lui Cristos; și astfel, fiecare dintre voi este un „organ” al lui. Dumnezeu a desemnat în cadrul Comunității (lui Isus) întâi pe apostoli; în al doilea rând pe profeți și în al treilea rând pe învățători. Apoi sunt cei care fac minuni, cei care au primit ca dar capacitatea de a face lucruri miraculoase și cei care au darul vindecării (fizice). Mai există și cei care ajută pe alții; apoi cei care au (primit) capacitatea de a conduce și cei care vorbesc în diferite limbi. Oare sunt toți (creștinii) numai apostoli? Sunt toți doar profeți? Au toți darul de învățător? Fac toți minuni? Au toți darul vindecării (fizice)? Oare toți vorbesc în diferite limbi? Și pot toți să interpreteze aceste limbi? Vă recomand să vă doriți cu pasiune cele mai importante daruri spirituale.
Puțini cunoaștem funcțiile corpului planetar în corpul omului. El este legătura între corpul vital și restul perispiritului – mai clar el este între suflet și materia fizică. Apoi, el servește ca vehicul, fiindcă cu ajutorul lui sufletul se poate deplasa prin spațiile planetei noastre, fie fie în stare de întrupare, fie în stare de întrupare. În concluzie, corpul planetar e centrul de transformare a impresiilor din lumea exterioară în senzații. S-a observat dacă o persoană adormită prin anestezie, sufletul ei ieșind afară din corp, corpul îi rămâne insesibil, omul adormit nu simte nimic.Dar, durerea o simte corpul planetar. În concluzie, orice se petrece în lumea fizică este perceput de simțurile noastre și se trasmite din corp în corp-vitalș, planetar, solar.-până la gânditorul central, până la scânteia divină, care ia cunoștință și decide, potrivit gradului său de evoluție.
Prima problemă pe care a-şi dori să o discut în acest capitol este referinţa pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană şi natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuieşte pe credincioşii din Galatia să umble cârmuiţi de Duhul şi să nu se lase călăuziţi de poftele firii pământeşti (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziţie cele două entităţi şi anume, pe de o parte este firea pământească care pofteşte lucruri care nu sunt pe placul Duhului şi pe de altă parte este Duhul care pofteşte împotriva firii pământeşti. Apostolul Pavel ne pune în faţa a două realităţi care se opun una celeilalte deci, în faţa unui conflict între natura umană şi Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.
Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaş al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacţiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim şi în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depăşea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă şi un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eşuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat şi morţii.
Nicodim era impresionat şi de aceea a venit la Isus, cu dorinţa să afle mai multe despre El. Isus nu şi-a asumat nici un credit pentru minunile făcute şi nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învăţături pe care le conţine Noul Testament şi anume învăţătura despre naşterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacţie a lui Nicodim a fost să înţeleagă acest lucru literal şi a crezut că Isus vorbea despre naşterea în trup. Isus l-a corectat şi i-a vorbit de o altă naştere, adică o naştere spirituală.
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă, nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]
„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]
Pentru Nicodim, această învăţătura a fost un şoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face aşa ceva, chiar şi după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil şi despre care nu ştim de unde vine şi unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naştere din nou. Pur şi simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământeşti, moştenită prin naşterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.
Se ridică câteva probleme. Prima este de a şti dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noţiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supravieţuire şi instinctul de procreere. Prin educaţie, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situaţii speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate şi oamenii se ucid unii pe alţii. În condiţii normale, instinctele individuale, modelate prin educaţie, dobândesc o semnificaţie socială şi în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existenţă rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar şi din conştiinţă, aspiraţii, idealuri, simţ al dreptăţii, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale raţiunii şi aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creştin îşi modelează conştiinţa sub incidenţa învăţăturilor lui Isus Cristos. Aceste învăţături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuieşte în om. Această prezenţă a lui Dumnezeu în fiinţa umană este ceva deosebit şi reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualităţii, pe care o aduce Creştinismul. Tatăl şi Fiul sunt una şi împreună vin să locuiască în om.
Care sunt faptele firii pământeşti? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)
Ce efect produce prezenţa Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte şi anume darurile şi roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.
„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh; altuia darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]
Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]
Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.
Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.
„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]
Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.
Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]
Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.
„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]
„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]
Definiţia cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înţelegem că Dumnezeu este o Existenţă infinită, cu multe dimensiuni şi nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esenţa caracterului său este dragostea. Am să continui demonstraţia prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile şi departajează binele de rău, că nu iubeşte păcatul şi nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovaţi. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viaţa inteligentă, dar mai mult, El îi şi protejează pe cei pe care îi iubeşte. Protecţia Sa se manifestă prin exerciţiul dreptăţii Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creştine? Dumnezeu detestă păcatul şi nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găseşte un sens în a dărui necondiţionat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.
În epistola după Romani în capitolele 7 şi 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunţit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creştin, una născută şi cealaltă dobândită. Şi în aceste texte el numeşte natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuşi această luptă internă între dorinţa de a face binele şi slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.
„Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]
Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.
„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]
Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:
„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]
În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămureşte şi mai mult lucrurile.
„Aşa dar, fraţilor noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]
Această cercetare în domeniul confluenței Bibliei cu noile cercetări științifice va continua, în scopul de a revela un adevăr.Scriitorii Bibliei au intuit ceea ce savanții de astăzi au descoperit.

Al.Florin Țene

Related posts

Cetățenii Uniunii Europene au dreptul la un ID Card german

Theodora-Raluca Paun

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE : Duminica FLORIILOR,intrarea Domnului Hristos în… IERUSALIM

Liliana Moldovan

Apel către toți iubitorii de tot ce este frumos, către toți iubitori de pace!

Theodora-Raluca Paun

Dorul ca sentiment universal în poezia lui Ionel N. Marin

Liliana Moldovan

În iubire de Dumnezeu și dragoste de semeni:  cu părintele Ionel Rusu

Liliana Moldovan

31 MAI – ZIUA MONDIALĂ FĂRĂ TUTUN

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy