Despre moartea dramatică și despre spiritul de sacrificiu al lui Mircea Vulcănescu, au scris mulți dintre intelectualii generației căreia îi aparținea. Constantin Noica, spre exemplu, era încredințat că, dacă nu ar fi murit în condiții tragice, înainte de a fi împlinit 50 de ani, Mircea Vulcănescu ar fi ajuns un „veritabil enciclopedist”. De aceeași părere ar fi fost Emil Cioran și Eugen Ionescu, acesta din urmă exprimându-și regretul că Mircea Vulcănescu nu l-a urmat pe Dimitrie Gusti la Catedra de Sociologie a Universității din București. Așa cum a bine a observat, Al. Florin Țene, pe tot parcursul romanului „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor : Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste”, protagonistul biografiei a fost un orator excepțional, un intelectual rafinat dar mai întâi de toate a fost un patriot care și-a iubit țara și neamul străbun. Probabil, nu întâmplător, opera care l-a consacrat ca sociolog și iubitor de înțelepciune a fost „Dimensiunea românească a existenței”, amplă lucrare de sociologie și antropologie filosofică, apărută în 1943, în care își exprima convingerea că : „Fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a-l răsfrânge pentru alţii. Fiecare îşi face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa.(…) Pe planul spiritual, tot ce există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este. Altfel zis, dacă noi existăm într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre deosebite pe lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu.”
Iar chipul poporului român – așa cum se reflectă în cele 8 capitole ale romanului scris de Al. Florin Țene și inclus în seria celor 6 lucrări biografice despre viața unor martiri ai închisorilor comuniste – se confundă cu chipul creștinului român care așează dragostea de glie și respectul pentru perceptele bisericii române, mai presus de orice.
Născut într-o familie de intelectuali, tatăl fiind inspector financiar, iar mama Maria fiind membră în Societatea Ortodoxă a Familiei Române, Mircea Vulcănescu a avut un destin la fel de complicat și dureros ca și perioadele istorice în care s-a născut, a copilărit, a urmat școala și universitatea, clădindu-și o carieră profesională excepțională, pornind de la angajarea lui ca asistent universitar la Catedra de Socilogie din București, atingându-și vocația profesională ca economist și diplomat. Ființa lui se plămădise pe acest frământat pământ românesc, drumul său educațional s-a complicat o dată cu începerea războiului, familia fiind nevoită să se mute de mai multe ori, dar Mircea Vulcănescu și-a acceptat mereu destinul fiindcă, după cum a prefigurat scriind „peisajul românesc «tradițional» e amenințat de desfigurare”, tot astfel, a acceptat faptul că inevitabilele transformări economice și sociale prin care trecea țara aveau să îi influențeze definitiv viața, lucru care, așa cum rezultă din fragmentele de jurnal, introduse, de scriitorul Al. Florin Țene, în roman, îl mâhneau, dar nu îl speriau.
Mircea Eliade, al cărui destin s-a intersectat de câteva ori cu cel al lui Mircea Vulcănescu, îl admira pentru erudiție și modestie, iar scriitorul Al. Florin Țene și-a exprimat admirația față de tăria de caracter și spiritul de sacrificiu a celui care a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, înainte de 1964 când a fost arestat.
Iată pe scurt, câteva din motivele care l-au convins pe Președintele Național al Ligii Scriitorilor din România, scriitorul Al. Florin Țene, să îi dedice, după o îndelungă și perseverentă activitate de cercetare, un roman autobiografic (îmbogățit cu inedite însemnări, fragmente de jurnal originale și citate inspirate) lui Mircea Vulcănescu, ultimul dintre cei șase „Sfinții închisorilor“ după Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz și Petre Țuțea.
Este vorba – după cum scrie Al. Florin Țene în „Prologul” cărții – despre un proiect editorial de anvergură care „se constituie într-o adevărată saga a unui eroism într-un timp cenușiu și sângeros din istoria recentă a României, impus de tancurile rusești cu sprijinul colaboraționiștilor și a comuniștilor români”.
Conștientizarea locului pe care acești eroi ai închisorilor l-a avut în istoria și cultura română, dezlegarea controverselor generate de modul în care aceștia au înțeles să răspundă provocărilor istoriei și acceptarea faptului că acești martiri au fost victimele contextelor social-politice și culturale generate de ideologia comunistă, depind de capacitatea fiecărui cititor de a exploata adevărul istoric și de a-l trece prin matricea propriei culturi și capacități de a observa faptele istorice în substraturile lor variate și adânci.
Liliana Moldovan
