21.8 C
Nürnberg, DE
May 23, 2024
Exclusiv

NESTINSUL GLAS AL POEZIEI : ÎNSEMNĂRI LITERARE LA „PAINGUL ORB” DE ADRIAN MUNTEANU

În anul 2020, apărea la Editura Arania din Brașov volumul de versuri semnat de Adrian Munteanu, „Paningul orb”. Ceea ce frapează, de la bun început, în cazul poemelor incluse în carte, pe lângă titlul sugestiv, care anunță dramatismul ideilor puse în vers, este predilecția scriitorului pentru valențele ideii de moarte și pentru complexitatea convingerilor legate de inutilitatea vieții. Desigur, problematica destinului implacabil al ființei umane și temerile generate de amenințarea morții au preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri începând cu grecii antici. Grăitoare sunt, în acest sens, operele homerice, legendare și grandioase. Cei peste 2000 de ani de existență ai omenirii nu au reușit să știbească în niciun fel trainica și universala convingere că nimeni nu rezistă în fața suferinței și a morții.
Folosindu-se de un orizont lexical centrat pe noțiunea de moarte și pe ideea că oamenii sunt înfrânți, chiar înainte de a se naște, dispariția (ne-fiirea) pândindu-i la fiecare pas, întreaga creație lirică din volumul „Paingul mort” este un strigăt de disperare, este o suită de indignări și revolte, descărcate prin gesturi largi, prin limbajul pregnant al expunerilor lirice și prin observații care taie în carne vie.
Vorbim despre niște creații poetice singulare, ce îl dezbracă pe cititor de iluzii și speranțe. De fapt, atunci când scrie versuri, poetul își sacrifică liniștea și libertatea, afundându se în spaime existențiale, aruncându-se, fără plasă de siguranță, într-o estetică a urâtului, ce pune în valoare, atât de clar și firesc, fața nemiloasă a lumii și limitele fără de margini ale nedreptății și suferinței.
„Mă tem de viaţă putred ghem de sfoară”, recunoaște cu dezinvoltură Adrian Munteanu. Ochiul său liric, o fi orb, asemenea paianjenului, căruia îi este refuzată raza de lumină dar glasul lui, al poetului, este puternic iar simțurile îi sunt ancorate în „catranul lumii”. Indignările sale sunt fără perdea, vorbele devin silabe otrăvite. Răbufnirile din gând de poezie sunt incomode, șochează și dor. Poetul face operații pe cord deschis deoarece ritmul inimii stagnează, gândul este etern apăsat, zborurile sunt incerte iar stuful se tulbură în „mlaştini sumbre”. Omul însuși se înclină sub „geamătul lung risipit pe buze”, viața devine povară, „gândurile-i curg schiloade prin artere”,„somnul îi e de gheață” iar teama îi dă neobosite târcoale. În brațele disperării, eu-ul liric caută o urmă de compasiune, se adresează „fratelui”necunoscut, nu așteptă răspunsuri, ci caută pe cineva care să-i asculte povestea și să îi înțeleagă plânsul.
„În loc să fiu la crâşmă zac în boale
ce trist e frate plânsul mă îneacă
stau la fereastră şi aştept să treacă
mașini răzbind prin șanțuri și ocoale
în camera cea din vecii săracă
cu pat de fier şi cuverturi nasoale
mă văd şi eu în învechite ţoale
dormind pe sponci şi cu privirea seacă
mi-e silă de pastile şi perfuzii
de-al meu vecin un retardat absent
de toată gaşca toantă de mofluzii
aduși pe tărgi după un accident
încât în minte suferind contuzii
mă înfior c-am să ajung dement” (p. 52)

Mesajul cărții trebuie receptat, desigur, în contextul unor experiențe de viață năucitoare. Dăruit cu har divin, cu o minte ageră și cu calitatea de observator fervent și călit pe meterezele vieții, Adrian Munteanu a evadat din temnițele iadului sufletesc, concepând poezii. Apoi, printr-o temerară și inspirată atitudine creatoare a dat frâu liber fricilor și nesiguranțelor și le-a metamorfozat în relevante alcătuiri poetice, în grăitoare și contorsionate imagini cu dimensiuni lirice. „Bătrânul vers” s-a dovedit, și de această dată, alintător de cicatrici după cum lăsa să se înțeleagă Nicolae Labiș în a sa „Artă poetică”.
„Bătrânul vers să-mi fie-o cicatrice
În care viața mea să fi înscris
Nu numai cronicile unui vis
Ci luptele ce le-am purtat aice.” (Lucian Blaga)
De remarcat este design-ul neconvențional al volumului „Paingul orb”, după cum, tot neconvenționale sunt și secvențele lirice concepute de Adrian Munteanu. Acesta, încearcă să traseze cu penelul gândului „o lumină mioapă” (Ion Barbu). Din fericire, autorul volumulu, de față, reușește să zboare din temnița interdicțiilor existențiale și, pe cât de neîncăpătoare ajunge cămara implacabilei întristări, pe atât de spațioase devin versurile sale. Sunt versurile unui artist constrâns să accepte chingile nefirescului lumii, a unui bărbat obligat să-și exprime indignarea și tristețea prin discursuri lirice clare, fără perdea și fără eufemisme inutile. În textele sale totul e permis și totul e populat cu o falnică sinceritate.
„Cu ochi şireţi săpând ca o termită” (p. 64), bărbatul revoltat acuză și deplânge starea propriului destin, se agață de ninsele-i înfrângeri și își întoarce fruntea asudată spre revelatorul ecran al poeziei. Aici apar și se desfată, „ca niște umbre mute molipsite de o tainică mișcare”, poezii încărcate de predicate ce descriu absurdul vieții. Sunt versuri ce tresar și spun grele vorbe despre teama de moarte, despre destrămarea lumii și lupta cu neputincioase gesturi,
Impulsurile unor gânduri „căzute nevolnic pe pământ” sunt pervertite, astfel, în puternice expresii vizuale și auditive care reflectă starea de agonie și durere pe care a resimți-o poetul: „gheboase urme, răsucite fuse/ şi semne-n carne de atâtea boale”; să prelungeşti sub tâmple agonia/ săpând în pieptul şubred aspre dungi” ; dar cât aş vrea să-ţi dau în plex cu cotul /că-n nări duhori şi scârbe lent m-au ros„ ; „prăfoase molii rod brocart de vise și carii au pătruns în gândul mut” ; „dar din gâtlej când mă-nălțăm pe creste ieșeau văpăi pentru aprins trotiluri” ; „mă iau cu patul care-n zori pierdute/ e un sicriu plutind peste oraș” ; pe ziduri măcinate curge viţa muşcând cu ură din mortar şi piatră” ;„în sala lungă vaierul se zbate punând poveri şi silnice lăcate” ; „cădeam trăgând cuvinte în furtună / silabe se izbeau de maluri supte”.
În final, e important să reținem că, deși se simte secat de gânduri și e strivit de temătoare sentimente, scriitorul este ca erou ce încearcă să păstreze drumul drept și crede că va reuși să alunge „chinul ce îi dă târcoale”. Fidelă parteneră, doar muza îi mai stă aproape și îi acceptă sufletul atins de poezia, pe care scriitorul o poartă la încheietura mâinii, ca pe o cruce salvatoare.

Liliana Moldovan,
scriitoare

Related posts

Sub crucea Ta Iisuse, e-o mamă care plânge

Liliana Moldovan

Poetul A.S. Pușkin, admirator al lui Tudor Vladimirescu și promotor al folclorului românesc!

Liliana Moldovan

Cine a inițiat și legiferat sărbătoarea națională Ziua Limbii Române!

Liliana Moldovan

Omul este ceea ce gândește

Liliana Moldovan

Poemele primăverii

Liliana Moldovan

Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy