Istoria literară a anilor `80 din Cluj-Napoca este legată de cunoscută cafenea de pe str. Universității, denumită encomiastic de către comuniști ”CofetăriaTineretului”, dar poreclită de literații și boemii clujeni, cu un nume, subliminal al visului american – ”Arizona”. Aici s-au pus la cale cenaclurile literare ale urbei și tot aici își făceau veacul scriitorii clujeni din revistele finanțate de stat, dar și aspiranții la titlul de poet sau prozator din boema studențească și nu numai. La o ceașcă de cafea naturală, cicoare sau „nechezol” (un amestec cu miros de iarbă), scriitorii clujeni dezbăteau ore în șir temele literare sau bârfele la modă. Putem vorbi în acei ani de cenaclu literar ”Arizona”. Cafeneaua ”Arizona” a fost o supapă sinergică de eliberare morală, sufletească și intelectuală a scriitorilor în ultima parte a regimului comunist (ceaușist), când propaganda, cultul personalității și lipsurile alimentare ajunseseră la apogeu. Cu toate aceste restricții, exista un loc în Cluj-Napoca, unde scriitorii aveau senzația, la o ceașcă de taclale, că sunt oameni liberi și pot face literatură subterană sau subsidiară în ciuda regimului opresiv. La ”Arizona” se întâlneau scriitorii răsfățați financiar sau privilegii de regim și angajați la revistele literare de stat ”Tribuna”, ”Steaua”, precum și de la Editura ”Dacia”, cu tinerii scriitori studenți sau absolvenți de facultate, care aspirau la o ”glorie literară” nerecunoscută de aparatul și nomenclatura de partid. În acest creuzet s-a născut o grupare literară de ”arizoniști”, care aveau sentimentul că schimbă, dacă nu lumea, regimul sau regulamentele literare ale oficinei de partid, măcar felul de a scrie și în ultimă instanță eliberarea de sub chingiile cenzurii. Era locul unde se întâlneau valorile literare consacrate, de la Petru Poantă, Cosntantin Buzura, Constantin Zărnescu, Ion Mureșan, Tudor Dumitru Savu, Marcel Mureșeanu, Teohar Mihadaș, Victor Felea, Vasile Sav cu tinerii poeți, prozatori, filosofi ca Ioan Viorel Bădică, Daniel Hoblea, Dumitru Cerna, Horia Muntenus, Sorin Grecu, Cristian Contraș, Lucian Pop, Ion Ștefan, Liviu Man. Eram atunci un elev la Liceul de filologie-istorie ”Ady Șincai” și în pauza mare, dar mai ales după ore veneam în ”Arizona” să asist la un duel filosofic despre Brâncuși dintre Ioan Viorel Bădică și Constantin Zărnescu sau să ascult adevărate conferințe despre forma noului limbaj poetic, susținute de Ion Mureșan și Ion Cristofor. Era o lume pestriță, spiritualizată și însuflețită, în care se credea cu nădeje că poezia și arta schimbă lumea. Era și o formă de disidență subterană împotriva regimului comunist. Credeam atunci sincer că o poezie chiar îl poate doborî pe Ceaușescu. Privind retrospectiv în naivitatea noastră de atunci, chiar aveam, paradoxal, dreptate. Lumea putea fi salvată de poezie. Ce poate fi mai frumos într-o lume sufocată de cenzură și norme, decât să faci din artă o armă care eliberează omul de sub dictatură și leagă spiritual pământul de cer. Despre acea istorie literară de la cafeneaua ”Arizona” a scris recent o excelentă și nostalgică carte prozatorul sălăjean Cristian Contraș, cu o empatie a fenomenului, nedisimulată, carte intitulată sugestiv: ”Arizona de Cluj, Arizona cafinè” (Editura Napoca Star, 2024). Despre această carte a scris o excelentă recenzie poetul Ion Cristofor, care a subliniat importanța demersului memorialistic al autorului. În stilul său caracteristic Ion Cristofor realizează o succintă radiografie: ”Savuroasa carte aduce în pagină o epocă a tinereții noastre, una în care autorul rememorează perioada studenției petrecută în Clujul boem al studiilor sale, având în centrul atenției o cafenea pe care toți clujenii și-o amintesc cu plăcere. De la primele ore ale zilei, fabuloasa cafenea ARIZONA atrăgea ca un magnet o clientelă diversă: elevi (fugiți de la ore…), studenți, scriitori, pictori, actori, cu toții adunați în jurul ceșții de “nechezol” aburind. Cafeneaua, acum dispărută, foia de delatori, de ochi și urechi curioase, dar asta nu-i împiedica pe tinerii boemi de altădată să alcătuiască și să destrame guverne ( un capitol se numește “Guvernul de la Arizona”), să dialogheze pe diverse teme culturale. Personajele principale ale cărții, cele care sprijină pereții cafenelei, sunt mai mereu aceiași: filosoful Viorel Bădică, prozatorul Lucian Pop, impetuoșii poeți Horia Muntenuș Daniel Hoblea, Ioan Ștefan(văzut și în latura sa de simpatic negustor de cărți), traducătorul și cenzorul Vasile Sav, actorul Călin Nemeș, poetul Alexandru Petria și mulți alții. Prozatorul ne introduce în incinta redacțiilor de atunci (“Napoca universitară” mai ales, “Echinox”, “Tribuna” ), a cenaclurilor literare (Excelsior și Tribuna), a căminelor studențești, evocă “zeii” și “semizeii” perioadei dictaturii comuniste. Fără să fie un nostalgic sau un profitor al sistemului, autorul reține toate evenimentele într-o cheie optimistă, plină de umor fin, într-o linie narativă debordând de maliție și inteligență.” Autorul descrie secvențial momente din istoria literară a acestei cafenele, care făceau deliciul și înconjurul orașului. Totodată, autorul surprinde efervescența culturală și boemă de la revista ”Napoca Universitară”, total în contradicție cu morga unei publicații ce aparținea unei asociații patronate de studenții comuniști – UASCR. La ”Napoca Universitară” exista o polemică aprigă între cei care doreau jurnalism social și cei care publicau proză și poezie. Noroc cu unul dintre șefii de la revistă, Adi Chircă, care inteligent a știut să echilibreze situația în favoarea literaților și în dauna jurnalismului de factură ASCR (unde fuseseră mari șefi Andrei Marga sau Cornel Nistorescu).
Cartea este scrisă într-un stil cinematografic, surprizând savuroasele istorii studențești literare, care au rămas în anecdotica timpului, un timp care avea răbdare cu oamenii și nu se grăbea. Era vremea când poveștile cu Lulu nebunu și prof. Hossu – mare angloman – se dezbăteau la o cafea foarte lungă. ”Lui (I) Ștefan îi plăcea să ne organizeze, de multe ori se afla în postura unui frate mai mare, puternic, protector, neînfricat. Într-o zi, intră în trombă în Arizona și ne ochește din prima. Vine la noi, cu brațele ridicate: Ce faceți aici?… Daniel mirat, calm: Ne bem cafele-le!… Ștefan: Cum adică, vă beți cafelele?!… Hai, că mergem cu toții la film! La „Arta” rulează Andrei Rubliov… Mă, voi nu vă uitați la afișe?… Horică, râzând: Nu prea ne-am uitat!… Ștefan: Hai, repede, că nu mai e mult până începe filmul!… Ne golim ceștile de cafea dintr-o suflare, suntem gata de plecare… Ștefan ne oprește, cu un gest im-perativ: Stați!… Da’ nu așa!… zâmbește larg și continuă: Punem toți bani și luăm un vin, de la alimentara!… Andrei Rubliov are două serii și nu putem sta așa, pe uscat!” Cartea se citește pe nerăsuflate, iar ”momentele vesele” ale boemei clujene sunt descrise cu o carnație ludică. ”Cristofor era semizeul cel mai prietenos și cel apropiat de noi. Redactor la Tribuna, era sobru, interiorizat, generos, senin, cald, inocent. Cobora mereu din… Olimp în Arizona, la o cafea amestec și-i făcea plăcere să stea la masă cu… muritorii de rând. Am primit cartea din mâna sa, așa cum omul a primit focul din partea lui Prometeu, așa am simțit momentul respectiv. Îmi amintesc cu câtă bucurie mi-a oferit-o atunci Cristofor… Mie, unui necunoscut, o persoană cu totul insignifiantă în viața culturală a Clujului. Atunci mi-am făcut vise, vise de copilandru, de novice, de puștan: oare voi putea semna și eu vreodată o carte pentru un prieten, un amic?… Cristo a trezit în adâncul meu un freamăt, un dor tainic, nerostit, ca o vrajă, ca o magie. Ion Cristofor a fost numit responsabil cu Cenaclul literar Tribuna, care a funcționat până la revoluție, apoi cam toate cenaclurile și-au încetat existența. Ședințele se țineau la două săptămâni, în sala mare a Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj.” Viața literară a boemei clujene se desfășura între aventurile din cămin, cu fete zglobii și cărnați prăjiți la reșou din BCA, pe străzile sparte ale Clujului și la măsuțele înalte de la ”Arizona” unde se bea în picioare ”la botul calului” o cafea nechezol și, când mai dădea voie gospodăria de partid, o cafea naturală. ”Bătaia” pe cărți între scriitori era la mare preț atunci, lucru de neînțeles azi de către tineri: ”Horică, într-un moment de revoltă, s-a enervat pe Ștefan și i-a reproșat că-i vinde cărți la… suprapreț. Ștefan, foarte calm i-a răspuns: Mă, Horică… Tu ai venit la vine!… Nu-ți amintești?… Eu stă-team aici, la o măsuță și-mi beam liniștit cafeaua… Ai venit la mine și m-ai întrebat dacă nu îți pot face rost de câteva cărți importante, desigur că pe bani… Tu ai venit la mine, nu eu m-am dus la tine! Într-o zi, Ștefan e supărat, mohorât, are probleme cu banii, vede toată lumea în negru… Dar de ce nu vinzi din cărți?, îl întrebă Horică… Tu ai o bibliotecă întreagă cu cărți valoroase, ai putea scoa-te o grămadă de bani!… Ștefan: Și cui să le vând?… Horică: Păi, sunt mulți oameni cu bani, în Clujul ăsta!… Ștefan, oftând: Mă, Horică, tu nu știi că doar prietenii au bani?!” Cristian Contraș reușește, prin această carte, să promoveze o istorie literară de la cumpăna anilor 80/90, care se vrea acum ocultată și lăsată în uitare. El aduce la suprafață o lume literară care a creat nu numai ”momente și schițe” vesele, ci mai ales o viguroasă înnoire a limbajului literar românesc. În acea vreme, ”Napoca Universitară”, sub bagheta lui Liviu Man și Adi Chircă, a contribuit la nașterea și afirmarea unei generații de scriitori importanți. Totodată, în acea atmosferă incendiară s-a plămădit imediat după decembrie 1989 cunoscută grupare literară ”Zalmoxis”, care a schimbat forma expresiei lirice în poezia românească post-decembristă, cu ”frângerea versului”, ”cuvântul tăiat” și „curbarea metaforei”. Pentru scriitorii clujeni, în acei ani întunecați ai comunismului, exista Cofetăria Tineretului, o adevărată ”Arizona dream”. Azi, locația poartă denumirea ”Mesopotamia”. E un paradox și o ironie a istoriei.
Ionuț Țene
Sursa Foto: Cristian Contraș (în imagine Horia Muntenus, Cristian Contras, Liviu Man, I.V. Bădică și Sabin Roșca)
