„Litanii pentru sufletul gol” este un volum de versuri expresive și profunde referitoare îngenuncheatul destin al creatorului de literatură, al mânuitorului de penel înfiorat, care, atunci când scrie și suspină, cu tâmple prinse între metafore, își deșartă tainic sufletul și se descarcă de neiubirea și indiferența lumii, pe care o împodobește, în schimb, cu emoționante bijuterii testamentare, turnate în versuri incredibil de reușite.
Ivit dintr-o poveste de viață epuizantă, sufletul scriitorului își află mântuirea în infinitatea poeziei. Atunci când scrie, acesta se iartă și își iartă destinul. Atunci când își adună lacrimile din „colțuri de privire”, poetul se înnobilează sufletește iar privirile i se odihnesc nestigherite „în apa liniștii”. Atunci, și numa atunci, acesta renunță la masca „drumețului fără rost”, uită de „făptura-i viscolită” și își ghidează spre lumină „sufletul greu înveșmântat”.
De fapt, când îi citim confesiunile lirice, întreg „cerul se înclină până la pământ” iar cititorii fac reverențe, înțelegând că omul și poetul Ioan Romeo Roșiianu nu va mai fi niciodată „o umbră pusă la uscat”. Preocupat de trecerea implacabilă a vieții, acesta va rămâne poetul ce se îmbălsămează în versuri și își șlefuiește colțurile tristeții cu ajutorul unor inefabile expresii poetice.
Căzut pe gânduri prelinse din har divin, „bărbatul prins la răscruci de viață”, va rămâne mereu dăruit poeziei. Doar în această ipostază își va simți „pasul înmuiat pe cărarea veche”, recunoscând umil, că nu mai poate fi „învinsul”. În acest context, tristețile sale se vor transforma în aurore boreale, lacrimile vor ajunge safire, marginile cerului se vor îmblânzi iar visele poetului vor învia în poezii precum : „Elegie despre frumos și nimic”, „Ultima absență”, „Descântec de iarnă și nimic”, „Serenadă pentru un suflet frumos”, „Zbucium”, „Blestemul care stinge lumânări” și altele.
În alte texte poetice, prinse în acest volum, autorul simte și scrie despre povara cuvintelor care îl înalță, uneori și îl coboară, deseori. Sunt cuvinte decolorate de tușele acide ale tristeții, sunt vorbe bătute de vânturi sprințare, silabe zvântate prin pocaluri de lacrimi.
„e dor și e durere-n lumea toată
cuțitele s-au ascuțit prelung
eu știu că-ntr-o silabă câteodată
se-ascunde-n șoaptă nimbul de cuvânt.” („Pierdere la o margine de zări” )
Salturile de la un vers la altul, drumurile de la primul până la ultimul poem, din volum, devin pretexte pentru un un mistic pelerinaj, resimțit ca un fel de cale a Golgotei străbătută într-o stare de agonie creatoare, generată de „învolburata suferință” (Mioara Bahna). Apare, de asemenea, pe parcursul procesului de creație, sau într-un moment anterior lui, și conștientizarea faptului că manifestarea geniului literar nu este niciodată gratuită iar prețul vine, în cazul autorului „Litaniilor pentru sufletul gol”, sub forma unei tristeți existențiale fără precedent, pe care, scriitorul, o identifică, și-o asumă și o trăiește intens în scrierile sale.
„La răscruci de Viață fac cu mâna Morții
când între cuvinte vinu-i o agheasmă
bat a întuneric ceasurile sorții
dinspre ceruri vine liniștea-n mireasmă” („La răscruci de viață”)
Prezentă în meditațiile lirice ale lui Ioan Romeo Roșiianu, iubirea este coroborată, după cum reise din primele două poeme din carte, cu sentimentele de nostalgie provocate de amintirea părinților și de imaginea casei părintești.
Așezat firesc în versuri, dorul de anii copilăriei îi înveninează poetului sufletul și îl îndeamnă să recunoască :
„M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama,
mâna aspră a tate-i s-o sărut,
ochii bunei să-i șterg cu năframa
unei pulberi negre de pământ.” („Inscripție pe-o cruce”)
Dacă iubirea accelerează ritmurile bătăilor inimii și face, după cum scria Descartes, ca „inima să împingă mai mult sânge în artere” , tristețea prilejuiește „o lentoare” în curgerea sângelui și ajută, ca și bucuria, la producerea lacrimilor. În tratatul său intitulat „Pasiunile sufletului”, René Descartes, încearcă să descifreze specificul frământărilor sufletești prin intermediul dialecticii dintre tristețe și iubire, pe de o parte, și tristețe și bucurie, pe de altă parte, ajungând la concluzia, că toate aceste sentimente trebuie să se manifeste cu moderație, deoarece, doar așa, devine posibilă eliberarea sufletului prin intermediul lacrimilor. „Om nenorocit, cine mă va izbăvi de trupul morții?” se întrebă părintele filosofiei moderne, ajungând la concluzia că „existența pământească este nepărat legată de tristețe și suferință” (René Descartes „Pasiunile sufletului”, București, Editura Științifică și Pedagogică, 1984, p. 44).
Departe de a se molipsi de această lentoare, Ioan Romeo Roșiianu este un poet pasional, care preferă a dialectică, activă, a neliniștilor și dezamăgirilor. Cu deosebită ardoare, dorește să se mai bucure de darurile vieții, chiar dacă viața îi este ancorată într-un noroios destin. Poetul se zbate și dezbate a lumii taină. Are tâmplele obosite și glasul răgușit dar își dorește „să mai danseze cu iele și sabine”, vrea să-și trăiască amiezile în cânt de fluier, chiar și atunci când se adapă „din al dorului izvor”.
Meditând asupra creațiilor lui Ioan Romeo Roșiianu, observi că scrierile sale, au, în primul rând, un rol purificator. Compunând poezii, scriitorul se eliberează de povara emoțiilor negative, scapă din prea plinul inimii și, așa cum pe Picasso, pictura l-a ferit de nebunie, pe autorul volumului „Litanii pentru sufletul gol”, poeziile l-au protejat mereu de arderile interioare, actul său de creație desfășurându-se în vecinătatea catharsisului, ce se referă, estetic vorbind, la o intensă descărcare emoțională, prin artă.
În plus, dacă Lucian Blaga declara într-unul din poemele sale că este „mut ca o lebădă”, Ioan Romeo Roșiianu, își expune „cântecul de lebădă” sub forma unor răsunătoare depoziții în versuri. Spre deosebire de scriitorul și filosoful născut la Lancrăm, geniul liric al autorului cărții „Litanii pentru sufletul gol” iese, cu ingeniozitate, din sfera frământărilor singulare, cântându-și crunta și nedreapta suferință pe portativul unor poeme de o luciditate fermecătoare. Vorbim despre un cântec ce îi transformă gândurile în poeme de granit, în ipostaze literare impresionante. Acestea declanșează emoții puternice și au un intens efect tămăduitor, atât asupra celui care scrie, cât și asupra persoanelor care parcurg volumul și intră într-o relație de rezonanță cu admirabilele și netrecătoarele sale versuri.
LILIANA MOLDOVAN
