Pentru a înțelege mai bine ce este plagiatul trebuie să ne ducem la originile acestuia.Astfel, cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furtul. Plagiatul este considerat o lipsă de cunoștințe academice și o încălcare a eticii jurnalistice. Este supus unor sancțiuni, cum ar fi penalizări, suspendarea și chiar exmatricularea din școală sau muncă. Recent, cazuri de „plagiat extrem” au fost identificate în mediul academic. Conceptul modern de plagiat, ca imoral și original, ca un ideal, a apărut în Europa în secolul al XVIII-lea, în special cu mișcarea romantică. În istoria literaturii române sunt numeroase și celebre cazuri de plagiat literar autohton. Sunt cunoscute cazurile lui C. Negruzzi, Alecu Donici, G. Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe, scriitorii acuzaţi, cu dovezi mai mult sau mai puţin concludente, de a fi plagiat. Cazurile urmează un anume tipic, deşi nu toate se desfăşoară la fel: unele demascări sînt formulate rece, altele cu patimă, unele nu mai lasă loc nici unui dubiu, altele sînt şubrede, scriitorul ignoră acuzaţiile sau, uneori – în cazul lui Nae Ionescu, de pildă – acestea sînt formulate postum. Există cazuri în care scriitorul acuzat intervine şi dă explicaţii – G. Coşbuc, spre exemplu, se disculpă motivînd că volumul său Balade şi idile a fost editat de un prieten, în lipsa lui din ţară, de aceea a cuprins şi cîteva traduceri nemenţionate astfel. Unele acuzaţii de plagiat sînt nefondate (cazul Lucian Blaga) sau de-a dreptul mincinoase (la I.L. Caragiale), altele sînt limpezi ca lumina zilei (Al. Piru, Eugen Barbu, Ion Gheorghe). Din lectura acestor texte despre plagiat selectate de Pavel Balmuş se poate reconstitui mentalitatea plagiatorilor, şi nu atît din propriile lor intervenţii, cît din cele ale celor care au sărit să-i apere. Esenţial, plagiatorul nu are vreun respect pentru proprietatea intelectuală pe care, de fapt, nici nu o înţelege. Majoritatea plagiatorilor sînt inocenţi (spre deosebire de cei de azi, care doar fac pe inocenţii), ei nu-şi înţeleg infracţiunea, care nu e neapărat juridică, dar întotdeauna morală, mai întîi faţă de autorul textului plagiat, apoi faţă de cititor. Luîndu-şi drept motto dictoanele „nimic nou sub soare“ şi „cărţile se fac din cărţi“, plagiatorul nu imită şi nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază făcînd confuzie între filiaţie, adică ideea, şi plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia).
Florian Bodog, fost ministru al Sănătății în guvernul PSD-ALDE, actualmente senator, a fost prins cu un doctorat plagiat pe domeniul economic obținut la Universitatea de Vest din Timișoara. Aceasta a confirmat plagiatul prin Comisia de Etică și a cerut retragerea titlului.
La Universitatea din Oradea însă, Bodog conduce doctorat în domeniul medicinei. Senatorul s-a adresat justiției în 2020, procesul fiind pe rol la Curtea de Apel Oradea cu un nou termen pe 7 februarie 2022.
Mircea Beuran, fost ministru al Sănătății, a fost dovedit plagiator în mai multe lucrări, unele publicate în SUA, chiar în timpul ministeriatului. UMF „Carol Davila” din București l-a concediat, însă instanța l-a reîncadrat. Deși dovedit plagiator, a devenit în 2018 membru în CNATDCU, autoritatea care investighează doctoratele și alte abateri etice.
Exemplele sunt foarte multe, și încerc să descoper originile și vionovații care au promovat plagiatul la noi. O mare parte de vină sunt: învățământul liceeal și universitar care prin profesori au obligat și încă mai obligă ca elevii și studenții să răspundă la lecție conform manualelor și al cursurilor. Prin anii `60 din secolul trecut, pe când eram student, profesorii ne obligau să spunem la seminarii, pe dinafară, cursul său.Dacă spuneam de la noi și idei personale sau din alte cursuri eram notați cu note mici.
Concluzionez: o mare parte din vină că se plagiază la noi este faptul că sistemul de învățământ nu s-a reformat, nu se încurajează aptitudinele elevilor și studenților, nu se promovează ideile personale ale elevilor și studenților, impunându-le reproducerea mecanică a celor scrise în manuale și în cursurile profesorilor. Însăși manualele şcolare şi cursurile universitare, precum şi de cei ce semnau cu numele proprii traduceri localizate (printre aceştia, chiar Ţichindeal „gură de aur“ care-şi însuşise nişte fabule traduse din sîrbă). Însă cel mai interesant plagiat, adevărată bomboană de pe colivă, este lăsat la urmă şi acesta aparţine unui jurist pe nume Const. N. Hamangiu care a plagiat, în 1893, după un jurist francez, prima teză de licenţă dedicată taman Proprietăţii literare şi artistice. Mai mult, lucrarea va fi lăudată de Ioan T. Ghica, nimeni altul decît cel care şi descoperise plagiatul
Al.Florin Țene
BIBLIOGRAFIE:
Alexandru Dobrescu – Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Vol. 1, Editura Emolis, 2007.
Plagiatul la români, antologie de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare alcătuită de Pavel Balmuş (Editura Arc, 2004)
