Am citit cu interes romanul istoric „Cântecul timpului”, care a văzut lumina tiparului în anul 2023, la cunoscuta editură „Aius” din Craiova. Este un roman amplu, sadovenian, structurat în șapte capitole, după cum urmează: „Trăiri îndepărtate”, „Odiseea Bărăganului”, „Undeva, pe Valea Urluiului”, „Cazuri și necazuri”, „Lovitura destinului”, „În lumea (ne)uitării” și „Un cântec fără partitură”…
Cartea vizează contorsiunile și transformările istoriei și societății românești, în urma marilor evenimente, așa cum au fost Reforma Agrară (1864), din timpul domniei lui Cuza și a Guvernului Mihail Kogălniceanu, când țăranii clăcași au fost împroprietăriți și eliberați, parțial, de obligațiile față de boieri, apoi Războiul de Independență, din perioada 1877-1879, purtat împotriva turcilor, a cărui finalitate a avut drept consecință recunoașterea pe plan internațional a Independenței României, după mai bine de 400 de ani de suzeranitate turcească. Au urmat Primul Război Mondial (1914-1918), o luptă crâncenă pentru reîmpărțirea lumii, ce a generat intensificarea luptei pentru democrație și marile mișcări muncitorești ale lumii, care s-au manifestat și pe teritoriul țării noastre, Al Doilea Război Mondial (1939-1945), care a implicat majoritatea țărilor lumii, inclusiv toate marile puteri, destinul nostru românesc jucându-se la două capete. Mai întâi, alături de Axa Roma-Tokio-Berlin (Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă), întorcând, apoi, fatalmente, armele, împotriva acestei alianțe, prin întovărășirea cu „Armata Roșie”, stalinistă, după demiterea guvernului Antonescu și arestarea Mareșalului, act care ne-a introdus, ulterior, în bezna comunistă. A urmat colectivizarea, cea mai violentă reformă a comuniștilor români, după modelul sovietic, care a dus la terorizarea și sărăcirea lucie a țăranului român, operațiune sângeroasă, finalizată, în forță, în anul 1962.
Romanțând istoria, autorul acestui vast roman, Nelu Urziceanu, aduce în prim planul cititorului, o serie de personaje memorabile, care traversează aceste epoci istorice, prin afirmarea vieții lor pământești, depășindu-și suferințele, printr-o atitudine pozitivă față de neamul românesc, față de familie, față de nevoile și infinitele lor neajunsuri.
Țăranul român, deseori, spășit în fața destinului, deși spiritul dezvoltat al dreptății nu l-a oprit de la revoltă, sacrificându-se pentru viitorul copiilor lui, este descris magistral de Nelu Urziceanu, începând cu perioada spătarului Brâncoveanu, cel care „dăruise Mănăstirii Vieroș ocina sa – Știubeiele, ca danie de întărire, călugărilor hrană, cu tot neamul de pomenire”, până a venit timpul domniei lui Cuza, când România modernă s-a configurat, oarecum. Țara începuse să respire pacea impusă de „domnitorii cu sânge pământean”, când, grație câștigării Independenței, „nici turcii și nici rușii nu mai cereau plocoane”. A fost vremea Reformei Agrare a lui Cuza, „după luptele sângeroase de la Vidin și Plevna”, când țăranii, în ciuda împotrivirii marilor moșieri, și-au primit „dreptul de pământ cuvenit”. E și cazul boierului Viroșeanu, unul dintre ultimii moșieri, care a fost nevoit să treacă „un trup din moșia sa”, în proprietatea statului, pentru a fi împărțită, ulterior, țăranilor.
E aici, o poveste adevărată, în care boierii noștri pământeni aveau, totuși, un anume respect față de neamul românesc, al clăcașilor, din zona Călmățuiului (Pârlita, Belitori, Bogdana și Dulceni), clăcași, în fruntea cărora se afla Radu, din neam de clăcași ai Pârlitei, „care locuiau în bordeie săpate pe malul gârlei Urlui”.
Apoi, „neamul lui Pârjol și Iordan, din Belitori, ori din neamul lui Trandafir și Găman din Dulceni, cu toții săraci lipiți pământului”, urmați, ceva mai târziu, de un nou val de țărani din comunele învecinate, printre care și Nae Mocanu din Peretu.
Toți aceștia știau că omul este o ființă cu puteri limitate, oricât de infinită i-ar fi dragostea de libertate, de dreptate și de viață, dar, așa cum îi stă bine românului creștin-ortodox, ei erau în acord deplin cu voința lui Dumnezeu…
Autorul îmbină, armonios, istoria cu narațiunea, reiterând cauza țăranilor, care „sperau la o vatră stabilă”, în câmpia pătimirii noastre, devenită, ulterior, pe timpul colectivizării forțate, leagăn de suferință, de patimi și martiraj.
„Târnăcoapele au început să muște din poalele dealului, iar, pe coasta din spatele lui, grădinile se terminau în pădure, pentru mulți dintre noii veniți, ca și cum bordeiele lor ar fi coborât de acolo…”, oamenii cucerind, până la urmă, natura.
Sunt descrise, cu o acribie de profesionist, frumusețea morală și simplitatea clasică a bordeienilor, care, în sfârșit aveau și ei „izvoarele lor, ocina lor și urmau să aibă și casele lor, dar, mai ales, aveau speranțe”. Era un început de lume nouă, cu cer albastru și senin, cu libertate și cu pace, sub domnia bârlădeanului Alexandru Ioan Cuza, domnitor de vatră și pământ, în care țăranii, cu „mierea luminii” pe frunți, „profitau de ultimele raze de soare”, întorcându-se la bordeie, „cu undițele sub braț și cu o traistă cu pitroci cât să sfârâie o tigaie și să mănânce cu toții, din aceeași strachină”.
Romanul lui Nelu Urziceanu, „Cântecul timpului”, excelează, printr-o artă narativă desăvârșită, ilustrând sufletele, obiceiurile, îndeletnicirile și credința unor oameni nevoiași „cu frica lui Dumnezeu în sân, uniți prin sărăcie și dorința unui trai mai bun”, cărora li s-au spus „viroșeni”, după numele boierului Viroșeanu, pe al cărui trup de moșie s-au așezat.
Dar bucuria inițială avea să se transforme, la 1907, în revoltă. Boierii de alt neam, marii latifundiari, au continuat să țină cu „dinții de pământ”, dovedindu-se că reforma lui Cuza, revoluționară și încărcată de slobozenie, părea acum un fel de „praf în ochi”. Spunea un personaj din carte: „Mama lor de nesătui, parcă ar mânca cu două guri!” Apoi, a venit tifosul care a făcut ravagii după război…
Pagini întregi de narațiune și literatură autentică încântă cititorul acestui roman istoric: „Salcâmii deveneau umbre adormite și purtau pe crengile lor toată risipa de vreme a răposatului”. După moartea lui Radu, unul dintre protagoniștii cărții, „Ilinca [soția sa – n.r.] a căzut, într-o dimineață, lângă vatră… Inima i se oprise, iar ceasul ei de pace cu lumea și lutul sosiseră… în tainica frumusețe a veșniciei”. Viroșenii se sting, rând pe rând, în lupta lor cu deznădejdile, apar alți tirani, alți acaparatori, ei, muritorii pe rând, rămânând la nivelul primitivismului lor milenar, cu „cremenea, amnarul și iasca”, râvnind la un „codru de mămăligă”, sub arendașii români Belitoreanu și Livian, dar și sub hrăpărețul arendaș grec – Panaitopol.
„Flămânzi și goi, făr’ adăpost”, vorba poetului, viroșenii căutau, încă, drumul „care să-i ducă în desișul codrului, în căutarea vânatului”, oameni necăjiți „căzuți, ca din cer, peste aceste locuri, cu o droaie de copii, doi câini și câte un bordei, toată averea lor”(…). Persista, totuși, „lumina piezișă a soarelui, care aluneca pe un perete al bordeiului (…), copiii ascultau păsările cum se cheamă una pe alta ori alergau prin iarbă. Și, peste toate, Primăvara”.
Evenimentele se succed, a venit peste românime Partidul Comunist, cu fărădelegile și strâmbătățile activiștilor, oamenii se răzvrătesc, pe ici pe colo, dar Armata, Miliția și Securitatea au, cu prisosință, ac de cojocul „dușmanilor poporului”. Printr-o simplă semnătură, Lixandru Mocanu, țăran mijlocaș, a fost deposedat de toată agoniseala.
Colectiva și SMT-urile sunt turate la maximum, luându-le țăranilor holdele și sporul, iar, în compensație, o sumă de tineri sunt recrutați în aparatele de represiune ale partidului. Ca o ironie a sorții, în acea perioadă tulbure a istoriei, Costică Ganea, nepotul lui Lixandru Mocanu, precum și Niculae Dinulescu, un alt tânăr din Urluiu, dornici să scape de hamul pământului, au intrat în Ministerul de Interne, fiind amândoi repartizați departe de casă, undeva, în Câmpia Bărăganului.
Orice revoltă, împotriva procesului de colectivizare este stopată din fașă, iar „Codul Penal, prin introducerea unui aliniat… lăsa la latitudinea procurorului să stabilească pericolul social al faptei”. Bărăganul era înțesat cu o lume pestriță, dar și cu deportați politici, care-și rostuiau viața în bordeie ori case mici de paiantă, cei cu păreri anticomuniste, considerați „dușmani ai poporului”, fiind supravegheați cu strictețe. Spune autorul: „Acțiunea de strămutare a fost una brutală, care a lăsat cicatrici adânci în sufletul deportaților”. Mulți dintre ei aveau condamnări, pentru diferite „fapte penale”, așteptându-și mandatele de executare, ca și în cazul „babei Gherghina”, condamnată pentru mărturie mincinoasă, deși văzuse cu ochii ei un activist comunist cum făcuse dragoste cu bibliotecara din sat, ceea ce a declarat și în instanță. Dar, ce să vezi? Dumnezeu lucra prin oameni și i-a dat gând bun lui Ceaușescu să dea o amnistie în cinstea zilei de 23 august, eveniment care a scăpat-o pe „baba Gherghina” de pușcărie și, probabil, și pe alți indivizi care comiseseră fapte legate de „amorul” comuniștilor cu femeile frumoase din popor. Zice „baba Gherghina”, mulțumindu-i lui Ceaușescu: „O, Doamne! Pupa-i-aș tălpile! Mare e puterea lui Dumnezeu!”
Mersul lumii românești se schimbă, în pas cu orânduirea comunistă, oamenii se supun noilor comandamente politice și securistice, povestea lui Nelu Urziceanu este lungă, ajungând până în „epoca modernă”, în care ne-am dus și ne ducem și noi veacul, iar Niculae, care și-a părăsit vatra, pentru a se înrola în structurile miliției comuniste se întreba, cu nostalgie. „Era doar un drum dus? Va fi urmat de cel întors? Linia vieții nu o vedea, dar și-o închipuia”, râvnind, cu nostalgie, să revină, cândva, „la casa părintească”.
Pentru Costică Ganea și Niculae Dinulescu, două dintre personajele principale ale cărții, după ce au trecut prin trei sisteme, la sfârșitul unei cariere ireproșabile, viața le-a oferit destine diferite… O viață și două destine, pe cât de asemănătoare pe atât de diferită la final.
Reîntoarcerea lui Costică Ganea, după treizeci de ani în lumea (ne)uitării, este descrisă de autor în capitolul VI, ca, fiind pentru acesta, una devastatoare. „Multe însă erau una cu pământul, iar repertorul vieții s-a stins pentru totdeauna în țărâna străbună. Costică nu mai avea cu cine împărți trecutul (…). Odată cu oamenii au dispărut și năravurile lor, dar și amintirile ori nădejdea de mai bine la care spera, atunci când au devenit viroșeni (…). Glasul nu îl mai asculta. Amintirile îl dureau din ce în ce mai tare… (…) Singurătatea își striga dorurile pe nume, iar ecoul era dus de vânt spre valea Călmățuiului.”
Nici vremurile de astăzi nu asigură românismul benefic pe care oamenii de la orașe și sate îl tot visează de decenii întregi, ușa timpului nu se deschide în niciun fel, prin care să intre acel viitor pe care l-am tot visat, după 1989, noi, alături de bunicii și părinții noștri, loviturile destinului se succed periodic, răstimpul se derulează „în ritmul lui stoic, fără să-i pese de suferința românilor”, iar în satele noastre de baștină, cum spune Nelu Urziceanu, spre finalul cărții sale memorabile, „carul de stele plimbă timpul și cântecele lui în negura nopții, pe infinitul Căii Lactee, (…) zorii vin în cătunul Viroși, cu singura căruță trasă de cal, cea a lui Ionuț, strănepotul lui moș Radu Tiugă, o căruță, ce-i drept, puțin modernizată, cu roți de cauciuc!” Cam cum este România de azi, în raport cu țările civilizate, de la masa cărora noi adunăm firimiturile… Ne rămâne în suflet „Cântecul timpului”, al unui timp, în care am adunat, la piept, atâtea „pungi cu speranțe”.
Apoteotice sunt și următoarele rânduri-gânduri ale autorului: „Misterul rămâne, povestea este lungă, iar copilăria din ziua de azi e din ce în ce mai scurtă și mai tristă, pe alocuri, în lumea satului, iar el, satul se golește de lume, dar și de copilărie”.
Ștefania Marineanu
