Volumul de poeme ale poetei Daniela Vasiloschi , apărut la Editura Napoca Star, cu o prefață de Ion Cristofor, și grafică sugestivă semnată de Virgil Tomuleț, este o paletă policromă a unor idei polemice în interiorul eului,cu nuanțe pedagogice.Poate și pentru faptul că autoarea a fost profesoară de latină o viață întreagă.
Încă din titlul cărții autoarea ne mărturisește sincer prin cuvântul magie, care înseamnă manipulare, ce produce efectele dorite asupra cuvântului, care înseamnă, la rândul lui, o unitate de bază a vocabularului, ce reprezintă asocierea unui sens, sau a unui complex de sensuri, și a unui complex sonor pentru ca prin această asociere de cuvinte să ne comunice intenția pe care o are în manipularea sentimentelor noastre.
Această magie îi reușește poetei, fiindcă în fiecare cititor de poezie există o magie a speranței: “Blândă pasăre a speranței, /Rupe-mi cătușele/Și lasă-mă să zbor/Liberă și senină/Dincolo de timp.“(Pasărea speranței).Pentru poetă timpul este un spațiu virtual, este mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor, din care dorește să evadeze.
Ne punem întrebarea: de ce dorește să evadeze?Și răspunsul l-am găsit în versurile următoare:”Am văzut atâtea caricaturi caricature/Rânjite sau ofticate,/Încât uneori mă întreb/Dacă au fost concepute în vitro.“(Curiozități )
O poetă rafinată și cultă, Daniela Vasiloschi zugrăvește cu talent litografii ale spiritului omenesc, ea caută în sine, dar și în mediul înconjurător un profund eu senzorial, atât de cuprinzător încât exprimă prin subiectiv tot cea ce are omul și societatea mai ireductibil, considerat zestre a timpului.
“Zestrea timpului acordat
Fiind pe sfârșite,
Voi lua talisman
Imaginea dorului mistuitor
Numit România.”( Zestrea timpului)
Poeta scoboară adânc în vreme și în comunitate , crezând în eresuri și în arătări cu gustul miraculosului diabolic, rectificând solemnitatea lor nebuloasă prin fantast și magic.Pentru poetă toate sunt un spirit evadat din Rugăciune scufundat în explozia de lumină a necuprinsului ce-l denumește neant.
“În orice strop de lumenă
Se ascunde o taină Dumnezeiască,
Precum în caierul Soarelui
Sfinții torc fire nevăzute
Întru slava Ta.”(Timp de rugăciune).
Arborând o prezență în mijlocul societății în care trăiește Daniela Vasiloschi are un in nuce, materialul unei poetice substanță dintr-un reportaj diluviu pe care o dezvoltă cu o stare psihologică imanentă, condiționată de esență.
“In orașul legănat de apă
Casele au devein gondola
Iar gondolele
Felii de istorie venețiană.
Când prima geană de lumină
Își spală ochii,
Obloanele ciocolatii
Își arată cu grație decolteul
Smălțuit cu petunia albastre
Și roșii.“(Paradis plutitor )
Lirica poetei vibrează la întrebări sub raportul cronologic ieșit din memorie, așa că lumea acesteia este o creațiune de ordin oniric.
“Ce mai poți culege
După seceriș?
Ce mai poți lua
După decapitarea speranței?“
Iar poeta răspunde cu certitudine că totul se repeată, semeni din nou cu mai multă îndâtjire, ca Sisif, fiindcă speranță moare ultima.
Sunt multe poezii ale ritualurilor, senzoriale și vii, câștigând în densitate. Ele rezistă prin metafore și idei originale, dând poeziilor o mișcare solemnă, ca de pași gravi inexorabili:în rest, impresia de viață rămâne.Unele poeme alunecă spre descântece pentru suflet, ilustrând teribilul magic, cu limbaj grozav, poezii elegiace, ca un imn al trăirilor-toate dau o senzație de baroc, dar un baroc transilvan.Poeta e o visătoare lirică de esență ce ne amintește de Goga, , metaforizând în acord nou o idee platonică.Ea exaltă „Ideile”, imanența, acele tipare care vibrează în profunzime, inanalizabile de către simțuri, capturate numai pe calea unei deducții care face ca mulțimea să se reducă de la proporție și pluralitate la unitatea ireductibilă.
Cântecul poetei e o magie a cuvintelor, e o o asemenea creație a devoțiunii, al unui suflet de mari aurore pure, de emoții înrourate.
Al.Florin Țene
