„Poezia este patria mea”, declară la un moment dat, în acest volum, poetul Răzvan Ducan, e antidot la ororile vieții și veșnic elixir de primenire sufletească. Poezia, crede autorul, e rod de însingurare și spornic gând, prilej de aducere aminte dar și rost de profeție și neștirbită îngândurare.
„Hai în poem și lasă neliniștile să se risipească
și pragmatismul să-ți cadă-n vrie.
Fii liber în libertatea pe care ți-o propun
și molipsește-te de ea
pentru viitoarele zile mai puțin faste,
care te așteaptă hulpave
după colțurile indolenței lumii.” („Cei care iubesc poezia”, p, 35 ).
Cufundarea în abisul versurilor, însă, nu e simplă și nici lipsită de riscuri. Saltul din adâncul inspirației și revenirea pe țărmurile rutinei zilnice este, pe cât de necesară, pe atât de obositoare. Ieșirea din sine îi taie scriitorului pofta de a fi. Și pentru a nu fi rănit de oamenii din lumea în care poezia se stinge și moare, autorul de versuri alege să fugă, ca Forrest Gump. Și fuge de școlile în care băncile par ca niște sicrie, se vrea departe de viitorul ce aparține robotizării, întoarce spatele prostiei care concurează, prin consecințe, cu încălzirea globală, întoarce capul în fața gândacilor din farfurie, închide glasul Breaking News-urilor. Fuge de invazia știrilor negative, de dictatura telefoanelor mobile, fuge de vânzătorii de țară și se refugiază într-un volum de de versuri sau în Eminescu, în Mircea cel Bătrân și în mesajul Tatălui Ceresc, care se aude din ce în ce mai fin.
Răzvan Ducan observă starea lumii, se revoltă și scrie poezie. Neobosit, scotocește după speranțele pierdutului nostru popor. Chiar și credința, constată poetul, ar trebui să treacă pe la secția de reanimare iar iubirea și moralitatea ar trebui zilnic inventate.
Poeziile incluse în acest volum demonstrează, nu de puține ori, că scriitorul nu mai are încredere în afinitatea contemporanilor pentru cultură și carte. Atunci când talentul îi este luat în râs, când poezia ajunge piesă de muzeu în manualele de literatură română, bărbatul înzestrat cu har literar alege să rămână bătrân în trup și tânăr în poezie, găsindu-și în creație refugiu și scut.
Autorul volumului „Când voi fi mare, vreau să mă fac poezie”,- apărut la editura Vatra Veche din Târgu-Mureș, în acest an – își asumă, cu seninătate, starea de creativitate, trăiește cu intensitate momentele de inspirație și se comportă ca și cum ar avea două identități diferite, așa cum precizează și scriitorul Nicolae Băciuț în prefața cărții atunci când stabilește că : „Răzvan Ducan reușește să fie în același timp și poet și personaj, pentru că biografia lui e de poveste. El se scrie în aceeași măsură în care îi scrie și pe cei cu care împarte răsărituri și apusuri, cu care împarte alei, dar și tei, cu care împarte strălucirea bronzului celor care stau de veghe la insomniile orașului, de la Eminescu la Octavian Goga, în respirări care țin în viață istoria, dându-i sens și valoare.”
Cărțile de versuri pe care le-a publicat, aprecierile critice pe care le-a primit din anul 1990, când a debutat cu volumul de versuri „Viețuirea-n clepsidră”, și până astăzi, dovedesc faptul că dl. Răzvan Ducan a ajuns „un viguros poet al locului, al orașului [Târnăveni], căruia îi face frecvente consulturi și căruia îi prescrie mereu tratamente, terapii.” (Nicolae Băciuț)
Zadarnic crede lumea că scriitorul Răzvan Ducan e un veșnic prizonier al inspirației, el „se eliberează din când în când/ Pentru a se încarcera în alt cuvânt”(„Poezie”, p. 12). Deseori coboară din turnul lui de fildeș pentru a scana lumea și a-i lăsa câte un volum de versuri, ca un testament neterminat, amprentat firesc pe filele unei cărți și distribuit printre iubitorii de poezie pentru a le fi îndrumar și tainică oglindă a sufletului său de poet.
Liliana Moldovan, scriitoare
