Mihaela C.D. acordă atenție aspectului unei cărți, așa cum o face și cu revista ei de suflet, „Poezii pentru sufletul meu”. De data aceasta Mihaela C.D. vine înspre cititori Cu sufletul în palmă, noul său volum de poezii. Încă de la început descoperim incitantele picturi ale lui Mircea Ruștiuc care aduc prinosul de frumusețe acestei cărți, făcând-o atractivă încă de la o primă răsfoire. Structurarea tematică a poeziilor în 17 capitole, toate cu un titlu sugestiv, este o altă abordare care sugerează o multifațetare a profilului compozițional al autoarei.
Iubirea, așa cum ne-a familiarizat și din volumele de poezii anterioare, ocupă un loc central printre temele Mihaelei, fiind considerată, după cum ne dezvăluie autoarea, însăși „ființa” ei: „Te rog rămâi, să nu mai pleci / Iubire mândră, tu îmi ești ființă”. Pentru poetă iubirea „este al vieții dirijor”, este sentimentul dătător de bunătate (poezia Lecția iubirii), forța care reușește să învingă obstacolele pe care viața le scoate în cale. Prin iubire „orișice furtună venit-a, noi am depășit-o” mărturisește prin versul său, autoarea (poezia O zi de vară). Prin iubire poți înțelege ce înseamnă iertarea, dar și ceea ce înseamnă fericirea, așa după cum descoperim în poeziile Iubindu-te am iubit, Fericirea-n doi etc.
Regăsim iubirea sub toate formele ei: iubirea dintre îndrăgostiți, cu împlinirile și dezmăgirile ei, iubirea față de părinți, față de copil, ca în poezia Copilul meu cu inima senină, dragul de libertate, iubirea materializată în credință, oda vieții etc
Iubirea față de copii și iubirea față de părinți realizează un corolar tematic al unor poeme de mare sensibilitate, încărcate de trăiri autentice. Poeziile Dor de tata, Inimă sfâșiată, Dorul ud, pline de nostalgice aduceri aminte, transmit multă emoție. Poezia Ruga de mamă de copii uitată vibrează de sensibilitate. Poeta surprinde problematica socială a emigrării masive și consecințele tragice ale despărțirii de casa părintească și de cei dragi, rămași în țara natală. Și cine o putea face mai bine decât Mihaela C.D., ea însăși plecată de ani buni în țara frunzelor de arțar? Plecarea „cu sufletul departe” Mihaela o numește simplu: înstrăinare (poezia Vis împlinit). În Dorul părinților, poezie scrisă, deloc întâmplător, cu un iz popular, părintele se înreabă: „Pentru ce pe astă lume / Copiii se duc prin lume? / Părinții să-i părăsească / Suferința lor să crească?”. În poezia Dincolo de loc și timp jalea doinei românești se aude până departe, dincolo de Ocean: „Într-o frunză de arțar / Plânge-o doină supărată”, pentru ca în poezia Judecata de apoi să asistăm la vibranta nevoie a poetei de a-și cere iertare: „Măicuță să mă ierți că-ți sunt departe”.
Poeziile cu temă socială demonstrează că Mihaela C.D. nu se apleacă doar asupra trăirilor proprii. Ea, ca un fin observator le conectează cu lumea exterioară, o lume „cu josu-n sus”, după cum ne spune în poezia Lumea de azi, o lume pentru a cărei salvare se așteaptă o intervenție divină: „Doamne, să ne ai în grijă / Lumea parc-a-nnebunit / Suntem împușcați și-o schijă / Șade-n sufletul zdrobit”. Poeta caută moralitatea pierdută în vâltoarea schimbărilor sociale și solicită imperios: „Rupeți lanțuri de ură” (poezia Libertate pentru toți). Plecarea ostașului de-acasă este surprinsă cu multă sensibilitate în poezia O rugă de mamă. Mihaela C.D. este îngrijorată de globalizarea răului, a nefirescului: „Aceleași spaime ne-apasă pe toți”, ne spune poeta, remarcând în același timp faptul că „Suntem și nu suntem totuși nimic / Pentru harta mondialelor schimbări” (poezia Al meu salut). Tonalitatea versurilor urcă spre răzvrătire în unele poezii cu temă socială, cum ar fi Lege pentru ciocoi: „Din adânc să scoatem răul / Căci poporu-a fost trădat / Să-l tăiem cu fierăstrăul / Și-apoi răul scufundat.”
Căutarea sensului vieții în curgerea continuă a timpului „spre lumina de dincolo” este o preocupare firească, dar care densifică lirica, versurile căpătând adâncime prin reflecțiile metafizice. Nici Mihaela C.D. nu avea cum să-și refuze introspecția. Poeziile Unica monedă de schimb, Ironia sorții, Trăiește clipa sunt doar câteva exemple din multele care se pot da, care demonstrează maturitate în prospectarea sensului vieții, ca parte a unui mare și încă necunoscut Univers.
Toamna cea „șugubeață”, „dansând pe ale vremii sorți”, cu toate roadele, dar și cu desfrunzirile ei, este anotimpul ales simbolic de Mihaela C.D, pentru a descrie efemeritatea timpului, continua lui curgere, „murirea” vieții în capitolul „Pași prin ploaia vieții”. Amintirile sunt cele care leagă „prezentul formal” de un trecut fericit, în „dansul timpului”, împletind clipele în „țesătura vieții” și lor, poeta le răsunde cu o nostalgie care se transmite și cititorului.
Poeziile Mihaelei C.D. sunt elegante, poeta pledând pentru un feminism natural, neforțat, clasic. „Femeie, dă-ți voie să fii fericită!” ne îndeamnă convingător autoarea în poezia cu același titlu. De altfel, punând în vârful unei piramide a trebuințelor, morala tradițională, cea aducătoare de valoare socială și dreptate, libertatea justă, care nu încalcă principiul dreptului democratic al celuilalt, poeta se face remarcată prin acutul său simț etic. Chiar dacă ea crede că „suntem niște pământeni ce-s veșnic orbi” (poezia Visul crud), sau că „minciuna șade vitează / Dormind în conștiința ne-trează” (poezia Adevărul), găsește resurse de a spera că valorile spirituale vor fi repuse la locul lor, că ele vor guverna din nou mapamondul. Autoarea face invitații și îndemnuri cititorilor de a alege în viață principiile etice. Ea crede cu tărie că „rostul vieții e lăsat pe pământ / Să dăruiești continuu bunătate” (poezia Trăind murirea), că trebuie „adevărului iar s-aprindem văpaia” (poezia Brâu de zdrobiri), că „cinstea este avuție”, atrăgând atenția cititorilor: „Nu veți duce-n altă lume / Niciun gram de bogăție”. Ura, dușmănia, perfidia sunt înfierate în versurile sale, iar „pierderea valorilor” este cauza care poate conduce omenirea spre un previzibil sfârșit. „N-am să-nțeleg cum toți așa, deodată / Pierdut-au demnitate și onoare / Cum pot uita valori ce-au fost odată / Să se-ofilească tocmai ca o floare”, ne comunică autoarea în poezia Pierderea valorilor.
În foarte multe poezii regăsim aura credinței care leagă între ele celelalte teme abordate. „Tot ce ai crezi că ți se cuvine / Însă nu-i deloc adevărat / De fapt le-ai primit pe căi divine” (poezia Căi divine). La Divinitate face apel, ca un ultim și singur sprijin, pentru a-i readuce omenirii valorile creștine, întrebându-se retoric „Până unde? Până când?” mai poate involua specia umană. În spirit creștin, Mihaela C.D. se roagă: „Iartă-i pe toți, Doamne”.
Poeta a păstrat, ca pe o comoară de mare preț, dragostea pentru țara natală. Își exprimă sentimentul în versuri, cu sinceritate și fără înflorituri epatante. De altfel, revista „Poezii de suflet” și Galele pline de spiritualitate românească pe care le găzduiește la Montreal sunt exemple de patriotism cald, poeta încercând să adune, să unească, vocile lirice ale celor din țară, cât și ale celor plecați, să le facă auzite într-un spațiu geografic mult mai larg. În volumul de față, poeziile Românie, mândră mireasă, Suntem urmași ai lui Brâncuși, dar și acelea care evocă tristețea plecării pe alte meleaguri, sunt doar câteva exemple ilustrative în acest sens.
Versurile Mihaelei C.D. au claritate, nu au o abundență de metafore, au muzicalitatea rimelor și au o sinceritate în dezvăluirea sentimentelor, făcând cititorul părtaș în procesul comunicării. Mihaela C.D. îl aduce ca partener de conversație, de reflecție și dezbatere într-o paletă variată de teme, cu reflectare în contemporaneitate. Astfel, sufletul poetei ajunge din palma ei în palma celui care îi lecturează poeziile cuprinse în acest volum.
Simona Mihuțiu
