NU-MI SPUNE DOAMNE….
Nu-mi spune Doamne ziua când mă duc
Din lumea asta, ca să nu apuc,
Să strâng avere și grămezi de bani,
Să uit cum trec în grabă ai mei ani,
Și-apoi la urmă de voi ști când vine
Clipita ca să plec de-aici la Tine,
Mai tot ce am să-mpart într-o clipită,
Și-apoi să vezi tu ceartă… nesfârșită.
*
Așa că lasă Doamne timpul să nu-l știu
De e acum ori poate mai târziu,
Să-mi văd de ale mele ca și-acum,
Să nu m-abat din drumul meu nicicum.
Așa că eu cred Doamne, că-i mai bine
Nimeni să știe clipa cea târzie,
Să curgă totul ziuă după zi
Până-n secunda care…. n-o mai fi.
REGRET PROFUND
De ce Tu Doamne încă m-ai lăsat
Să plec atunci din liniștitu-mi sat,
Să las în urmă crângul plin de floare,
Poiana-n primăvară cu mioare,
Și Bercul albăstrit cu viorele,
Și cuiburi piuind cu viață-n ele,
Izvorul susurând cu apă rece,
Cocorii toamnei care vor să plece,
Pometul mirosind a mere coapte
Și țâța vacii numai miere-lapte,
Și iarna cu copii la săniuș,
(Mici drăcușori stăpâni pe derdeluș)
Și un Crăciun aidoma ca-n poveste,
Colindători ducând mărita veste.
În cela cuib, ce-a tors pe fus vecie,
Tot neamul meu trăit-a-n vrednicie,
Bine înfipt în lutul lui lumesc,
Cu ochii ridicați în spre ceresc
În toate câte dânși le-au făcut,
Și-apoi, când dincolo de viață au trecut,
- am pomenit mereu pe fiecare
Sub mucul unui fir de lumânare,
Să nu ne-ndepărtăm de ei nicicând,
Model de viață fie-ne în gând.
*
Acum, când am plecat dintre ai mei
Să mă domnesc prin lumea de mișei,
Pe toate cele bune le-am pierdut
Rupându-mă de neam și de trecut,
C-aici în astă lume am aflat
Să viețuiesc în hulă și păcat,
Că nu ești cineva de n-ai avere,
Că banii fac mereu a ta putere,
Că adevăru-i vorbă de doi bani,
Și că minciuna-ți ține ai tăi ani,
Că prieteni-s făcuți ca să trădeze,
Că lingușeala-i sus, pe metereze,
Că Dumnezeu nu-i cela din ceresc
Ci banul sunător din omenesc,
C-aici n-ai ce căta de ești smerit,
Și ești nimic de nu îmi ești proptit
De cineva ce face și dezleagă
Ce el îmi vrea în lumea lui întreagă.
**
Dar nici cu satul meu nu mi-e rușine
Că nici aici cu mult nu e mai bine,
Înșală toți, cu gura lor ce minte,
Cum nu făcut-a încă înnainte,
C-averea face azi alesătura
Nu zdroaba ce ți-o dă învățătua,
Că osteniți mi-s mulți de băutură,,
Că e de muncă, dar prea mult se fură,
Că satul fi-va casă de bătrâni,
De n-ai s-auzi în el lătrat de câini.
*
De-acuma satul meu, n-o fi vecie
Cu-a sale care-au fost statornicie,
Încet, încet, va piere în uitare
Stingându-se ca sfânta lumânare,
Iar eu ce-am fost-am copilul ăstui Rai
Și-am viețuit piciorul lui de plai,
Cât mai trăiesc l-oi ține-n amintire,
Purtându-i preasmerit…… a mea iubire.
31.03.2022
Mircea Dorin Istrate
