CE E LIMBA ROMÂNEASCĂ?
Ce e limba românească?
Frumuseţi ce stau să nască
Din cuvintele măestre,
Ca muşcate la ferestre,
Dor nestins şi alinare,
Vechi blestem şi îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranţă-n Maica pusă,
Pildă şi proverb ce spune
Nesfârşita-nţelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neştiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu poveşti
Şi iubiri dumnezeieşti,
Dragostea de neam şi ţară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălţătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viaţa scursă-n veşnicie,
Tot ce-a fost şi ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârştă încântare.
***
LIMBA NOASTRĂ
Motto: Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi’’
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin Istrate
