PRIMA SCRISOARE
Îmi lipsești cum soarelui îi lipsesc diminețile. Îmi lipsești, iubitul meu, așa cum norilor le lipsește cerul și vântului adierea.
Mi s-a umplut cerul de nori și tristețea mi-a devenit anotimp. Lacrimi curg pe întinsul zilei și orele, ca un descântec, supină lin. Clopotele oftează în turnuri de biserici și cesornicele tremură întinzându-și brațele și mimează neputința.
Nu vrei să-mi adu-mi veşnicia? S-o lași să se strecoare în palmele scăldate de timp?
Sărută-le. Primeneşte-le cu buzele tale. Păstrază iubirea în stare de veghe. Mi-e dor să sfidăm infinitul cu îndrăgostite atingeri!
A DOUA SCRISOARE
A trecut o săptâmână de când ți-ai luat rămas bun de la mine. Nu credeam că doare așa de rău. Mi-ai lăsat sufletul pustiu. Pe cât de mare a fost dragostea mea pentru tine, pe atât de gol este sufletul meu acum. Am intrat într-un deșert pustiu. Nu e loc nici de lacrimi aici. E o suferiță uscată care arde.
Mintea parcă mi-e amorțită și nu reușesc să înțeleg cum de ai acceptat să mă arunci din povestea vieții tale. Măcar dacă aș fi greșit cu ceva. Măcar dacă te-aș fi sufocat cu dragostea mea. Spuneai cândva că e așa de frumos și confortabil să fim iubiți. Spuneai că mă dorești și ești legat de mine și chiar cu câteva săptâmâni în urmă îți doreai să fim împreună și să iubim.
Ar fi fost excepțional să ne mai iubim vreo câțiva zeci ani. Să mai gustăm veșnicia un pic. Să ne-așezăm comod pe un nor, să purtăm frumoase și lungi conversații. Să ne iubim și să iubim lumea întreagă.
Povestea noastră de iubire s-a terminat cam așa:
– Trupul meu strigă încă după mângâierile tale iar buzele mele te cunosc de ani buni. Mi-e dor de prietenia ta, de poveștile noastre din miez de noapte.
– Eu am plecat, spuneai!
– Știi? Când mă iei în brațe mă simțea protejată și iubită. Când ne trezim împreună simt că inima ta bate în același ritm cu a mea. Când intru la tine în apartament simt că sunt în casa sufletului meu, că vin la bărbatul vieții mele.
– Și, eu, te-am iubit, repetai!
– Nu am iubit și nu am să iubesc nici un bărbat așa cum te iubesc pe tine. E greu să crezi acest lucru și poate îți închipui că sunt vorbe goale.
-Încă mai cred, m-ai convins demult!
– Inima mea te iubește de mult. Trupului meu îi e dor iubirea din tine. Urechile mele vor să îți audă vocea iar palmele mele vor să te țină de mână.
– N-am mai avut răbdare. Știam că aștepți reîntoarcerea mea și n-am apreciat ce-mi puteai oferi. Poate că iubirea mea era prea strâmtă și libertatea făcea prea multe tumbe scâitoare în jurul ei.
– Înțelege, te rog, inima mea nu e strâmbă, e mare. Nici strâmtă, nu e. E atât de încăpătoare încât s-a îndrăgostit cât pentru doi. Te iubește încă și te va iubi mereu. Dar ce folos, regret că nu am reușit să-ți pun în palme gustul fericiri. Mă doare că nu ai fost niciodată mândru de glasul iubirilor noastre.
– Eu te iubeam din când în când și te uitam mereu.
– Eu te uitam, din când în când, bărbatul meu, și te iubeam mereu. Ești un om special. Știu asta și ți-am spus-o deseori. Ești special, nu perfect, dar ți-a fost teamă să iubești.
În brațele iubirii am să m-arunc din nou, cât mai curând, și am să pornesc prin lume cu buzunare de speranțe pline. Apoi obosită de lunga alergare, am să m-așez peste lume cu poala plină de petale iar degetele am să le plimb pe marea hartă a iubirii, până vor știi și vor vibra, scoțând, din cetele de oameni, un suflet ce m-așteaptă bucuros la colțul vieții.
În palmele tale renăștea, cândva, bucuria mea de a fi iar la poalele tâmplelor tale regăseam frânturi de viață ce începeau să palpite cu o însetare fără margini. Între timp secundele nu mai aveau răbdare și se cereau expuse pe scena iubirilor de altădată care deveneau brusc ale noastre, ori mișunau pe aleea iubirilor din viitor nedezlipite de privirile hipnotizate și șoaptele noastre rămase fără suflare. În labirintul iubirii ne-am regăsit și tot acolo ne-am pierdut peste câțiva ani.
LILIANA MOLDOVAN
