’’Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi’’. (Voltaire)
De-a lungul anilor îndrăgita poetă Titina Nica Țene a bucurat cititorii săi cu numeroase volume de poezii pentru copii, povestiri, poezii cu teme diverse și memorii. Deoarece anul 2024 este un an mai special care marchează aniversarea poetei de 80 de ani, iată și motivul pentru care editura Napoca Star din Cluj Napoca s-a gândit să-l marcheze cu o antologie de versuri, POEZII ALESE -SELECTED POEMS, în ediție bilingvă româno-engleză, traducerile în engleză fiind realizate de Mariana Zavati Gardner, John Edward Gardner și Fay Jacqueline Gardner.
Versul care te poate pătrunde prin muzicalitate și emoție, acela poate ajunge la inima cititorului precum o melodie pe care s-o asculți în tihna unei seri de toamnă. Muzicalitatea și emoția versurilor cuprinse în acest volum, scrise de distinsa poetă Titina Nica Țene, la care se adaugă și melodicitatea specifică limbii române, se împletesc într-o doinire a inimii poetei Titina Nica Țene.
Cântecul versurilor binecunoscutei poete aduce deseori a romanță, amintind de vremuri de demult, de satul copilariei, de părinții plecați ’’Când vălurește grâul ca o mare/o să mă plimb prin el ca altădată/când pomii se vor umple iar de floare/să uit definitiv c-am fost plecată’’ (Sa uit definitiv) și uneori aduce a doină, chiar a doină de jale rareori, amintind de toamna din sufletul poetei:’’ De mă cuprind melancolii nădejdea mi-e, Doamne, la Tine/ Ești rațiunea mea de-a fi/ că-n rest toate-s deșertăciune’’. (A venit toamna)
Cunoscută ca prozatoare și poetă a sufletului, mai ales a copilariei, care scrie mult despre și pentru copii, uneori adăugând o doză subtilă de umor, autoarea Titina Nica Țene, de această dată, ne surprinde alegând pentru antologia sa POEZII ALESE versuri ale sufletului cu o încărcătură dramatică deosebită, înglobând emoții și trăiri de mare intensitate dar și regrete profunde pentru timpul care a trecut sfâșietor de repede, luând în goana lui, părinții, copilăria si tinerețea, lăsând doar amintirile…
Tristețea își face loc în sufletul poetei odată cu trecerea vremii într-o scurgere a anotimpurilor ’’Anotimpuri trec precum o morișcă și, odată cu ele, ne trecem și noi,’’ într-un ’’Amurg de întoarcere’’, având un ’’Suflet rătăcit’’ dar poeta caută să vadă totuși partea plină a paharului vieții,’’ vreau să fim veseli, suntem amândoi și astfel tristețea din suflet nu mușcă..’’ (Vine, Doamne, toamna…)
Chiar dacă bătrânețea o preocupă, o emoționează și o întristează în egală măsură fiind prezentă deseori în poeziile Titinei Nica Țene în: ’’Bătrâna doamnă cu sclipici’’,, Bătrâna și cățelul’’ sau ’’ Cheia Bătrânei’’, ’’Lelea Floare’’ ‚’Bătrânii’’, totuși poeta dorește ’’Să vină primăvara cu străluciri de soare/ să alungăm cu ele tristețile din noi/ că iarna a fost lungă, zăpada a fost mare/ și am rămas la suflet, ca și copacii, goi..’’ (Să vină primăvara…)
Amintirile își creează o potecă spre sufletul poetei cântându-și fiecare romanța proprie: ’’Izvorul din tugă’’, ’’De Paste’’, ’’Căruța vieții’’, ’’Copilărie pierdută’’ etc
Trecerea pe nesimțite a timpului vieții este o enigmă pentru fiecare muritor. Teoretic știm că suntem muritori dar trăim viața de parcă am fi nemuritori, iată și nedumerirea poetei: ’’Nu pot să cred și nici să înțeleg/ Că acuma sunt la margine de viață. / Nepoata mă tot trage înapoi/ Cu chipu-i blând și fin ca de păpușă/ Și lângă ea îmi pare foarte rău/ Că nu mai sunt copil de corcodușe.’’(Copil de corcodușe). Întrebarea retorică asupra trecerii timpului vieții revine și persistă: ’’Drumul vieții ce am parcurs/ e mult mai lung ca cel din față/ și nici nu pot ca să-nțeleg/ că sunt la margine de viață/. Mă străduiesc din răsputeri/ ca să gândesc mai pozitiv/ dar cum pot, Doamne, să fac asta/ îmbătrânind definitiv?’’(Întrebare)
Dorul de copilărie, amintirea tinereții și plecarea mamei, casa pustie, tot ce a fost cândva și nu mai este ii creează poetei acea stare de neputință, de durere, fiind nevoită să accepte realitatea trecerii timpului necruțător care șterge tot în calea lui. ’’M-am așezat pe aceiași bancă/ pe care noi ne-am cunoscut/ și se făcea că suntem tineri/ și amintirea m-a durut.’’ (Singurătate)
Poeta a plecat de multă vreme de pe meleagurile oltenești, în ‚’’lumea mare’’, ’’având alături doar pe Dumnezeu’’( Copilărie pierdută).Cu dor de părinți și de copilărie poeta și-ar dori să fie ’’iar copilul mamei,/ fără griji, fără nevoi’’… ’’ Dar, căruța răsturnată,/ lângă plugul ruginit,/ mi-amintește, încă odată,/ că prea târziu am venit.’’ (Doamne, ajuta-mă)
Fiind creștină, poeta Titina Nica Țene păstrează o legătură constantă cu Dumnezeu cu care dialoghează în permanență, fie de tristețe:” E iarna, Doamne și e frig’’ ‚’’Vine, Doamne, toamna iarăși peste noi’’, fie de mirare :” Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt/ Ca o primăvară, când învie toate,/ Parcă-s ale mele, toate câte sunt,/ Să le strâng în brațe, aș vrea, dacă se poate.’’( Sfânta primăvară), ’’ Ce să-nțeleg, din asta, Doamne,/ unde ne ducem, de ce venim,/ nici nu am mers prea mult prin viață/ și-am și-nceput să ruginim’’(Ce să-nțeleg?)
Poezia ’’Case frumoase și triste’’ scoate în evidență realitatea tristă a vremilor pe care le trăim fiind în același timp și o superbă lecție de înțelepciune pe care poeta o oferă celor tineri, plecați din țară pentru un trai mai bun: ’’Căci averea pe pământ,/ nu are nicio valoare,/ omul se duce sărac,/ dincolo, atunci când moare../ Nu mai chinuiți copiii,/ care plâng rămași în țară!/ Niciodată nu uitați:/ Ei sunt singura Comoară..’’
Și pentru cei însingurați, care simt că nu mai au putere să treacă peste greutățile vieții, poeta găsește cuvintele potrivite: ’’În felul lui, aproape, orice om e șingur,/ chiar dacă are frați, copii, nepoți,/ căci fiecare-i cu problema lui,/ iar timpul se rotește pentru toți.’’… ’’Numai în noi vom regăși puterea,/ de-a trece peste toate, fruntea sus!/ Căci suferim numai o părticică,/ din Marea Suferință a lui Iisus!’’ (Marea suferință a lui Isus)
Iubind natura de când era copilă, poeta își găsește fericirea în lucrurile simple: în cântecul mierlei, în înflorirea pomilor, în salturile veverițelor în ’’covorul verde croșetat cu flori’’ și luând exemplul naturii își remontează moralul: ’’În jurul meu e atâta armonie,/ mă răcoresc cu apă de izvor,/ uitând că-n lumea sunt atâta rele/ și nu mai cred că totu-i trecător…’’( Martie la Buziaș)
Sărăcia în care trăiesc bătrânii cu pensiile mizere este relatată de poeta Titina Nica Țene în poezia ’’Săraca’’ iar la final răbufnește: ’’Nu pot să nu mă gândesc,/ la cei putrezi de bogați,/ ce au furat țara aceasta,/ nesătui și îmbuibați…’’
Viața este văzută ca o căruță pe care poeta o trage, ’’iar anii ce s-au strâns / ca o cărămidă stau pe mine…’’ simțind că’’ i s-a făcut târziu’’, punându-și întrebarea: ’’A câta toamnă e aceasta?’’… ’’Câte ierni și câte toamne/ au trecut, nici nu mai știu,/ doar atâta simt eu, Doamne,/ că mi s-a făcut târziu (Pe aproape e Crăciunul) și concluzionează: ’’Așa-i viața’’, ’’S-a dus mama, s-a dus tata,/ sus în deal la cimitir,/ le-am aprins o lumânare,/ le-am sădit un trandafir/ Și, apoi, ne-om duce noi/ c-așa-i viața, trecătoare,/ vor venii copiii noștri/ să ne aprindă o lumânare’’ (Așa-i viața) Versurile triste se așază pe portativul sufletului într-un murmur al doinei de jale.
Poeta, în dorința de a rămâne pozitivă, își propune să găsească frumosul în fiecare anotimp. ’’Acum, mai spre bătrânețe,/ mi-am propus, de ceva timp, /să iubesc și să observ/ fiecare anotimp’’. Dar, dintre toate, cel preferat de poetă este primăvara, ’’Dar.. când vine PRIMĂVARA/ și-n jur totul e divin/ să nu o iubesc mai mult/ nu pot, Doamne, să m-abțin!’’(Anotimpurile) Primăvara înfloresc salcâmii, natura revine la viață iar în suflet ne reînvie speranța și dorința de viață ’’ Să luăm în seamă aceste flori gingașe,/ cu gustul lor cel dulce-acrișor,/ și vom putea să trecem peste toate,/ mai bucuroși și poate mai ușor..’’( Au înflorit salcâmii)
Sprijinul în toate momentele vieții, l-a găsit la Dumnezeu și se întreabă: ’’Ce m-aș face, Doamne, fără tine?’’ …’’ Mă agăț de Tine, ca ultimă speranță,/ De multe ori cad, dar și mă ridic,/ conștientă fiind, că, pe-acest Pământ ,/ Fără Tine, Doamne, nu am fi NIMIC…’’ (Ce m-aș face, Doamne, fără tine?)
Calea către Dumnezeu este căutată de tot mai puțini oameni iar poeta transmite un îndemn la rugăciune și la bunătate: ’’Să ne rugăm mai mult la Dumnezeu,/ Să fim mai buni decât am fost,/ De nu ne vom ruga la El mereu,/ Vom rătăci prin lume fără rost…’’(A venit vara) oferind o lecție cu morală creștină : ’’Astăzi am uitat de Tine Doamne/ M-am luat cu cele pământești,/ Deși știu că peste tot sunt rele/ În locurile-n care Tu nu ești’’… ’’Și atât mă rog de Tine Doamne/Să mă ajuți ca să-Ți găsesc cărarea/Căci pe aici pe unde rătăcesc/Nicidecum nu aflu Luminarea’’ (Luminarea)
Vizitând Oltul poeta Titina Nica Țene se simte fericită ’’ Oltule, am venit la tine,/ m-am întors din nou în timp/ și mă simt la fel de bine,/ precum zeița din Olimp! Sunt atât de fericită/la tine dacă am venit’’…dar fericirea nu șterge realitatea curgerii timpului ’’Tu curgi tot liniștit la vale,/ de-atâta timp ești tot la fel,/ eu tot mai zbuciumată sunt,/ că… îmbătrânesc fără apel…’’(Pe malul Oltului)
Privind ‚’’Roata vieții’’ autoarea descrie parcursului vieții :’’Pornim de la Răsărit,/ crezând că e cale lungă/ și-o să fie mult de mers,/ ca la Apus să se ajungă../ iar spre final tristețea reapare: ’’Și, ne trezim, dintr-odată,/ că timpul nostru s-a dus,/ iar acuma, cu al meu soț,/ bat în poartă la Apus…/ Și ne ducem rând pe rând,/ până dincolo de stele,/ rămânând doar amintirea/ și suferințele grele…’’( Roata vieții)
Pe măsură ce lecturăm tot mai multe file din volumul POEZII ALESE, tristețea poetei devine tot mai profundă: ’’Suntem atât de singuri pe pământ,/ Ne aplecăm ca salcia pe ape,/ Haina moarte e tot mai aproape,/ Iar vorbele ni-s pulbere în vânt..(…)Noi pe pământ nu mai avem un rost,/ Ce-a trebuit să facem am făcut,/ Ne doare că prea iute a trecut /Și nu putem să fim precum am fost…/ Nu ne mai încântă azi un răsărit,/ Ne deranjează razele de soare,/ Nu mai simțim nici corpul care doare,/ Iar sufletul ni-e tot mai răvășit…’’ ( Trecurăm pragul)
Citind aceste versuri îmi vine in minte un citat al Iuliei Hașdeu: ’’Poete, moartea moare! Iar tu vei dăinui!’’ (Iulia Hașdeu) căci rostul poetului este însăși poezia, care, rupe lanțurile timpului pentru a rămâne eternă. ‘’Poeții vin și pleacă, dar poezia rămâne eternă’’.(David Boia)
Cu emoție și curaj, mână în mână, mereu alături de soțul său, scriitorul Al Florin Țene, Președintele Ligii Scriitorilor Români, poeta Titina Nica Țene trece și pragul celui de-al optulea deceniu de viață: ’’Ne ținem, strâns, de mână, trecem pragul/, Lăsând în urmă vise și amintiri,/ Pe care le-am clădit din ce te miri/ Și, curajoși, trecurăm iarăși pragul…’’(Trecurăm pragul)
Mă alătur și eu acelora care vă doresc din tot sufletul să treceți împreună, mână în mână, sănătoși și la fel de fericiți și pragurile următoarelor decenii!
La mulți ani!
Johnny Ciatloş Deak
Membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România
Senior Editor Globart Universum Publishing House, Montreal
