„În fiecare om este un ochi al sufletului, care… este cu mult mai prețios decât zece mii de ochi trupești, căci numai el vede adevărul”.( Platon)
Binecunoscuta scriitoare Aurelia Rînjea ne invită la început de an 2024, într-o călătorie fascinantă pentru descoperirea adevărului văzut prin ochiul sufletului său, în noul volum de poezii TROIŢA DIN CUVINTE, apărut la editura LUCVAL&KEN din Petroșani.
Doamna Aurelia Rînjea este deopotrivă scriitor, poet, critic literar, cronicar, redactor, profesor şi artist plastic. Domnia sa și-a închinat întreaga viață în slujba învățământului, formând generații întregi de elevi. O personalitate cultural literară complexă, chiar impresionantă aș putea spune, cu o voce literară puternică care se vrea auzită, cu o vastă activitate literară, culturală și artistică, un adevărat străjer al valorilor culturale românești, morale și creștine.
Cu un suflet înflăcărat și dovedind o iubire necondiționată pentru oameni, poeta luptă pentru apărarea adevărului și a umanității care este în pericol, căci: „Cea mai puternică armă de pe pământ este un suflet uman înflăcărat”. Ferdinand Foch.
Arma poetului este pana sa, din care lasă să iasă cuvinte pe care le folosește edificator pentru a se apăra, a-și apăra trăirile și convingerile, construind idei, imagini chiar și troițe: „Din cuvinte / Am ridicat o troiță / O biserică vie / În căușul inimii” (Troița din cuvinte).
Fiindcă după cum știm „Coroana literaturii este poezia”. (William Somerset Maugham), poeta Aurelia Rînjea știe acest lucru, îl simte și îl trăiește în fiecare zi a vieții sale, fapt pentru care poeta așază poezia la loc de mare cinste, acolo, pe piedestalul pe care îl merită, închinându-i adevărate ode îmbrăcate în straie de argint, împodobite cu nestemate de cuvinte, ce curg asemeni unui pârâu cu apă cristalină de munte.
Rar ne este dat să citim versuri atât de solare, luminatoare, călăuzitoare și îndrumătoare! Poezia doamnei Aurelia Rînjea străbate întunericul şi aduce lumina, străbate pustiul şi aduce oaza plină de verdeață și culoare, străbate timpul și oprește clipa în palma cititorului.
Trecerea timpului este văzută de poetă o trecere transformatoare, curgătoare, dar și ziditoare. Iar iubirea în opinia poetei „Ar trebui să fie / Un parametru de stare / În metafizica lui Dumnezeu”.
Ȋn același timp, poeziile Aureliei Rînjea au o caracteristică puternică de vitalitate, poeziile sale trăiesc, sunt vii și există prin implementarea celor 5 simțuri care sunt bine prezentate în versul său, poezia sa are mireasmă, imagine, sunet, aromă, se poate simți și trăi. Astfel versul său cântă, are parfumul naturii, al ierbii, al florilor, are culori, are înalt și adânc, cer, pământ, depărtare, are seducție și arome ademenind trezirea tuturor simțurilor.
Fiind o poetă creștină, dialogul cu Dumnezeu este deseori prezent în poezia autoarei Aurelia Rînjea, care cere ajutor divinității pentru salvarea umanității: „Deschide-ne o ușă Doamne / Pentru umanul / Acum pe cale de dispariție / La cumpăna lumii”… „Eu așez în inimi poemele / Scrise pentru Maica Sfântă / Cu brațe de dor / Cu speranțe prinse de raze / Printre valuri de furtună / Pentru vindecarea oamenilor” (Tăceri).
Răutatea este văzută de poetă precum „niște lupi invizibili” ce „sfâșie noaptea din oameni”, iar „Viitorul e proiectat / În laboratoare de întuneric”.
În ochii scriitoarei, „Poemul” reprezintă un acoperământ de protecție, un dar divin, care are rolul de a proteja oamenii: „M-ai făcut să înțeleg / Că pot îmbrăca lumea / În armonie prin Poezia / Care mă însoțește ca un Înger / Poemele – niște miride / Le dăruiesc sufletelor însetate / Urcând în iubire și recunoaștere / Pe scara lui Iacob / Un destin crescător în frecvență / O cale înluminată / Spre adevăratul Acasă” (Trepte de lumină).
Raiul binelui în viziunea poetei este „acolo”, unde „oamenii sunt frați cu îngerii”, „Acolo copacii / Au rădăcinile în cer / Iar când vorbesc / Sunt înțeleși”… acolo „Unde niciodată / Nu este noapte” (Acolo).
Visul poetei are legătură cu realitatea. Ea arcuiește visul introducându-l în realitate „Împovărat de iluzii”. Pământul nu se poate opri în loc, „încă” e viu, dar „Se zbate cu aripi nenăscute / Sub pleoapele de lut / Respiră rănile nevindecate / De oameni din oameni” (Un vis).
Speranța poetei pentru mâine-le incert este totuși promițătoare: „O lumină dinspre mâine / Mă atrage / Într-o devenire stranie / În care într-o Unitate / Se adună totul / Un Tot dăruitor / Plin de viață și iubire” (Călătorii).
În nebuloasa generalizată pe pământ, unde sunt atâtea războaie și unde răutatea macină zi de zi sfâșiind umanitatea, oamenii au nevoie doar de lumină pentru a discerne răul de bine, căci Lumina este dătătoare de adevăr, de dreptate și ocrotire: „Dar tu cel ce ești în Lumină / Ești ocrotit / Pacea se așterne în inima ta / Și poți să discerni / Adevărul dintre atâtea iluzii” (Nedumerire).
Secretul prin care omenirea ar putea fi salvată este tocmai credința și prin această înțelegere a creației, a existentei noastre pe pământ: „Speranța e la Dumnezeu / Dar pentru asta trebuie / Să fie oameni care vor / Să facă lucrarea Lui prin ei / Să facă schimbarea / Să-și înțeleagă / Rostul venirii pe lume” (Metamorfoze).
Scriitoarea oferă cititorului nu doar speranțe, dar și viziunea binelui, a luminii: „În acest Oraș / Nimeni nu are vreo vină / Toți trăiesc sub / Un Acoperământ / De Lumină / Pătrunși de tainice / Chemări / Își rostuiesc viețile / O frumusețe divină / Plutește în aer / Se hrănesc cu ea / Armonii nevăzute / Fac lucrarea înainte”, „O reflexie a Adevărului / Un paradis ridicat / Din geometrii divine / Cu ferestre eterice / Locuit de cocreatorii Tăi / Pe care nu-i putem percepe” (Orașul de lumină).
Scriitoarea își asumă problemele lumii și dorește să contribuie la îndreptarea lor „Vreau să fiu Doamne / O piesă de puzzle / În lucrarea Ta / Unealta Ta dreaptă / Să semăn Iubire / Acolo unde este ură / Iertare în loc de greșeală / Să semăn credință / Unde este îndoială / Speranță / În locul deznădejdii / Bucuria să șteargă / Tristețea / Lumina s-o aduc / Unde este nevoie / Doamne ajută-mă / Doar cât să pot ajuta” (Doamne).
O extraordinară invocare a binelui, o chemare la bunătate este poezia „Invocare” în care poeta atât de frumos spune: „Casă de rugăciune / Să facem din Țară / Nu cuib de hoți / Hore dacice / În lumină să cheme / Soarele / În mijlocul Grădinii” (Invocare).
Spiritul pacifist, iubirea de oameni, iubirea de neam și țară, binele comunitar, fac din poeta Aurelia Rînjea un mesager al unității în iubire: „Iubirea luminează / Tăcerea dintre noi / Ne ține aproape / Să fim toți Unul” (Acum).
Poeta este înzestrată de la naștere cu talanți celești pe care îi dezvoltă, îi șlefuiește și îi oferă apoi lumii pe o tavă de argint garnisită cu cele mai nobile sentimente umane. Generozitatea, bunătatea, binele comun, iubirea aproapelui, datoria de apărător al umanității, demnitatea și spiritul adevărului sunt doar câteva dintre caracteristicile pe care talentata poetă Aurelia Rînjea le posedă.
Ochiul sufletului său plânge la vederea adevărului ce ne înconjoară, însă inima sa înzestrată cu bunătate și debordând de atâta iubire pentru oameni, crede și speră într-o triumfătoare izbândă a binelui, pe care-l propovăduiește prin poezie.
Iar atunci când faci atâta bine se întâmplă miracole!
„Când faci tot ce poți mai bun, nu știi niciodată ce miracol apare în viața ta sau în viața altui om”. – Helen Keller
Mihaela CD
TWUC, LSR, WPAC
