11.8 C
Nürnberg, DE
May 22, 2022
Exclusiv

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA de MIRCEA DORIN ISTRATE

MIRCEA DORIN ISTRATE

,,Trecute vremi”

TRECUT-E VREMI.

Curcubee de lumină joacă-n frunze tremurate
În mirifica pădure de la margine de sat,
Loc de taină care naşte pentru suflete curate
Vii poveşti cu Cosânzene şi cu-n făt de împărat.

Mai apoi, când ani trecură, înfrăţiţi copii de-o seamă
Păstorem în primăvară vre-un ciopor de mieluşei,
Pe cărări de noi ştiute, ne-adânceam pe-acol’ cu temă
Căutând cuibar de păsări, lăcrămioare, ghiocei.

Vara-n cald, cea mură coaptă dintr-un tainic luminiş
Ne plătea căutătura îndulcindu-ne pe toţi,
Iar la margini, mai pe lături, căprioare pe furiş
Ne priveau cu mare spaimă, de ziceai că suntem hoţi.

Toamna, către zmeurişuri ne făceam de-acum cărare
Îmbiaţi de-a lor miresme şi de finul cimbrişor,
Fetelor mai sperioase noi curaj, c-o sărutare
Le dădeam să n-aibă teamă a lor suflet simţitor.
*
Azi, pădurea iar mă cheamă şi mă-mbie cu de toate,
Dară n-am, că n-am cu cine să-i mai bat a sa cărare,
Înierbatu-s-a de- o vreme şi-s tăcute-a sale şoapte
Pentru sufletu-mi ce-acuma, ce-a simţire n-o mai are.

Doar în minte-mi cea pădurea o păstrez ca amintire
Şi cu ea de-aici m-oi duce cum a fost atunci , demult,
Când a vârstei tinerime cu iubire şi trăire
Era toată dor, visare, vii speranţe şi tumult.

Toate-n lume au o vârstă, toate-s puse-n locul lor,
Amintirea doar le-adună într-o ţandără de gând,
Stau acolo tăinuite şi trăieşti cu dumnealor
Sărutându-le în taină, mângâindu-le pe rând.

DESTIN

M-am născut pe-un mal de VALE
În frumosul meu ARDEAL,
Şi-am rodit pe-a vieţii cale
Nemurindumă-ntr-un DEAL.

Cât am stat pe-a vieţii CALE
Am slujit un IDEAL,
Înălţat din a mea VALE
Şi sfârşit în cela DEAL.

Înfloriţi pe-a vieţii vale,
Muritori cu sfântul HAR,
Tot bătem a lumii cale
Veşnicindu-ne-ntr-un DEAL.

Că aşa e viaţa noastră
Un noroc purtat de VAL,
Ca la urmă sus pe-o coastă
Să rămânem în HAR – DEAL

Ăsta-i drumul celor care
Au primit al vieţii dar,
Să se nască jos în VALE,
Să se mântuie-ntr-un DEAL

NOI AM FOST

Noi am fost speranţa clipei făcătorilor de lume,
Bob de lacrimă curată într-o vreme schimbătoare,
Zvârcolirea ei din urmă, când acelea ce-au fost bune
S-au topit de-acum în umbra, unui petic de uitare.

Satule, tu-ai fost cuibarul lumii veşnic înoite
Şi pecetea apăsară ce ai pus-o peste toate,
Te-ai nălţat în vrednicie, şi cu capul sus nainte
Ai trecut prin tina-ţi sfântă, de la naştere la moarte.

Brazda ţi-a făcut-o plugul veşnicită-mbucătură
Învăţând cât preţuieşte munca-n codrul cel de pâine,
Iară dascălul ce-n picuri tot ne-a dat învăţătură,
Ne-a deschis a lumii poartă, pentru ziua cea de măine.

Preotul ne-a pus în suflet miruita cea credinţă
Şi îndemn ca-n fapte bune viaţa asta să ne-o trecem,
Ca la urmă când lăsa-vom astă lume-n suferinţă
Într-o alta mult promisă, veşnicia s-o petrecem.

Datini sfinte şi-obiceiuri, călindare peste an
Învăţat-am să le ţinem de la bunii noşti’ părinţi,
Ce ne-au spus că din vechime ele-s aurul din ban
Ce-l adună fiecare, umple-şi sufletul cu sfinţi.

***
Toate le-am făcut comoară într-o ţandără de gând
Şi le-am dus prin largul lumii, urmei să nu-i fac ruşine,
Iar acuma moştenire ţi le las într-un cuvânt
Să îţi fie îndreptarul, când gândi-vei despre mine.

CUIBARUL LUNII

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie
Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,
Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,
Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie
Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.

Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă
De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,
La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,
Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.

Ca apele în susur mereu preumblătoare
Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,
Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare
Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.

***
Acum în miez de noapte doar vântul se alintă
Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,
Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită
Suflarea obosită a mândrului Ardeal.

LAUDĂ SATULUI MEU

Doamne, când m-ai pus în raiul lumii mele de copil,
Ţi-am luat îmbucurate lungi clipite şi tiptil,
Ca şi hoţul care fură prima dată , un ceva,
Fericit am fost ca numeni, azi mă iartă, de vei vrea.

N-am fost rău, am fost ca alţii, ce-s copiii ăstei lumi,
Tot aşa cum sunt atâţia, mai zburdalnici, ori mai buni,
Ce-au crescut sub soarta lumii în ce-a dragoste şi dor
A părinţilor ce dus-au, grija lumii-n cârca lor.

Ridicaţi din talpa gliei, stând în umbra altor fraţi
Ne-am crescut unii pe alţii doar de Domnul lăudaţi,
Când cei mari erau cu lucrul, noi cei mici în urma lor
La nimicuri, care-s multe, am fost buni de ajutor.

O, de câte ori cu joaca am uitat amiaza mare
Stând la scaldă la Târnavă, lenevindu-ne la soare,
Ori cătând la păsări cuiburi prin răriştea cea umbrită,
S-au umblând desculţi prin tina ploii ceea repezită.

Pe hotar, în lunga vară am prins stol de greieraşi,
Iar din iarbă, roi de fluturi şi bondari din ceia graşi,
Am cules pe săturate colilie cât am vrut
Şi-am mâncat grădini de poame, pepeni dulci, cât am putut.
Ne-a-ncântat privirea toamna cu mirifice culori
Şi a sufletului coardă ne-a-nvrăjit-o-n mii de ori,
Iară iarna, ninşi cu albul de colinzi care mângâie,
Miroseam a mere coapte, a colaci şi a tămâie.

***
Astăzi scot din cuta vremii îndulcita amintire,
Care sufletu-mi încântă, care minţii-i dă de ştire
Că demult a fost ce-a vreme fără griji, fără păcate,
Când furam din raiuri sfinte, lungi clipite, înstelate.

Pentru tot şi pentru toate câte-n lume tu mi-ai dat,
Satule, ţi-aduc din suflet un cuvânt de lăudat,
Tu mi-ai fost pornitul vieţii şi de-aceea cât trăiesc
În adâncă plecăciune mă închin, şi-ţi mulţumesc.

BIET MOŞNEAG

Trecător pe uliţi strâmte, ajutat de-al său toiag,
Furişat ca umbra serii de nici unde când coboară,
Tot mai rar se-ncumentează în spre locul lui cel drag
Coasta Mare, Continitul, cerul larg ce le-nconjoară.

S-a lungit cumva cărarea ce-a bătut-o viaţa toată
Din răzorul casei sale până sus în Continit ?
S-a scurtat de-o vreme pasul, ori cum scrisă e în soartă
Vremea lui de-acuma-i gata şi sfârşitul i-a venit?

Poate timpul, bată-l vina, şi-a lungit de-acum clipita
Ori prea repede se scurge în clepsidra-i mincinoasă,
S-au ocolul de le vie, cărăruia prea lungit-a
De când ruptă-i Coasta Mare pe-o bucată lunecoasă
***
Azi, cu gândul le străbate cînd duminica la poartă
Pe băncuţa lui bătrână în visare-şi trece timpul,
Aşteptând să vină clipa când sfârşita lui ce-a soartă
O să-l treacă-n veşnicie, când l-o-nchide ţintirimul.

DUCÂND ÎN CÂRCĂ VREMEA

Încet îţi este pasul ce-a fost cândva zglobiu,
Auzul nu mai prinde cea vorbă-abia şoptită,
Mâncarea nu-i sărată , iar vinul e sălciu
Şi somnu-i scurt în noaptea de-acuma prea grăbită.

Pe ochi-ţi trişti o pleoapă stă grea şi aplecată
Şi riduri taie faţa ce-a fost de catifea,
Iar mâna tremurată ar vrea ca altădată
Să bage aţa-n acul ce nu-l mai poţi vedea.

Topit în seul vieţii, cu trupul tot mai sec,
Mai nins cu alb în plete, în ochi cu lăcrimare,
Mai gârbovit sub vremuri prea triste ce te trec
Eşti cel rămas din mulţii, ce-aţi fost la numărare.

Tot mai uitat de ceia ştiuţi de altădată,
Mai mult pe la pomene la cei suiţi la cer,
Un gol se face-n juru-ţi, iar viaţa ta-i o pată,
Nimicul ce încurcă, uitat într-un ungher.

Când pleci, o ziuă-două, ştiuţi-şi amintesc
C-ai fost ceva pe lume, odată, de demult,
În vorbe lungi, de bine, puţinii te căiesc,
Apoi, în cea uitare vei sta în rece lut.

Aşa vei trece lumea ca alţii nesfărşiţi
Din cele începuturi, în cele ce-or să vină,
Mereu ca şi ’nainte pleca-vor cei sortiţi,
Aşa că înc-odată, fii vesel azi la cină.

***
Nimic în astă lume nu este veşnicit
Ci numai timpul care prea lung e pentru noi,
O clipă-i viaţa noastră rămasă-n pomenit
Sub licăriri de stele, ce se rotesc în roi.

EI , BĂTRÂNII LUMII NOASTRE

Cărăuşi ce duc în spate, ani din clipe adunaţi
Stau plecaţi sub grea povară ce-a tot fost un rău şi-un bine,
Plumbi îmi au în paşii zilei ce îi calcă-ngreunaţi
Aşteptând dezpovărarea raiului, ce nu mai vine.

Umbre sunt, ce tot încurcă mersul vremii prea grăbit,
Nu sunt buni de puşi la treabă şi-s prea mulţi la numărat,
Pentru unii-s o povară şi-nc-o gură de hrănit
Ce nu-ncap în rostul lumii, bani în vânt de aruncat.

Duc cu ei, prin colbul vieţii, puse-n tainiţe de gând,
Amintiri din vechea vreme ce trăitu-le-au cândva,
Ne-nţelese de aceeia ce-au venit acum la rând,
Mici istorii dintr-o vreme, cînd făcutu-mi-au ceva.

Ei, bătrânii lumii noastre, martori vii din vremi trecute
Trec uşor prin sita vieţii tot rărindu-se mereu,
Câţi născuţi, atâţi s-or duce, alţii-n loc veni-vor iute
Să se prindă-n hora vieţii, ce se-nvîrte trist şi greu.

Cînd i-avem, i-am da la alţii, că prea mult călcat-au locul
Iar a lor poveşti de-acuma tot le ştim, că nu sunt noi,
Când ni-i greu, şi-am vrea povaţă, să lipim de noi norocul
Le-am da bani cât nu pot duce, să ne scoată din nevoi.

Toţi ca ei la urm-ajungem, că aşa ne e sortitul,
Să fim roata care-mpinge carul vieţii înainte,
Din stejar bătrân să crească lujer tânăr, înnoitul,
Ce să-ndese cea pădure, veşnicindu-se cuminte.

Câţi ne-om naşte, toţi ne-om duce, unu afară nu rămâne
Ca în lumile acestea el vecie să se facă,
Deşi unii, ca şi mine, tainică speranţă-şi pune
Că cel bob al nemuririi, a rămas în noi să zacă.

CEI OBOSIŢI DE LUNGUL DRUM

Bătrâni zbârciţi, uscaţi de timpuri,
Smerite umbre trecătoare,
Trecute, scorojite chipuri
Cu supţi obraji fără culoare,
Cu pas târşit şi negrăbit
În sprijin pe-un toiag de lemn,
Cu trup bolnav şi obosit
Dar sufletul curat şi demn,

Crescuţi în bună preacuvinţă
O viaţă au trudit din greu
Şi-acum, nedreapta umilinţă
Mi-i întinează, mai mereu.

E drept, încurcă multă lume,
Nu mai aud, uită uşor,
Nu tot ce fac mai sunt şi bune
Şi tot mai mică-i lumea lor,

Nu mai încap în vreo măsură,
Stau clipe lungi în timp întorşi,
Un soare blând la somn mi-i fură,
Nimic nu cer de-s sănătoşi.

De-i cerţi în vorbe, se-ntristează
Şi lacrimi varsă-n pumni ascunşi,
Un junghi de rău i-nfiorează
Şi-n rugi firbinţi dori-s-or duşi.

Ca toţi născuţi într-o durere
În ea se duc şi la sfârşit,
A vieţii îndulcită miere
Demult a fost, azi s-a sfârşit.

***
De-i întâlniţi le daţi bineţe,
C-o vorbă bună-i mulţumiţi
Şi nu uitaţi, ce-a tinereţe
O veşnicesc doar marii sfinţi.

Şi voi ve-ţi fi bătrâni ca mâine
Poate mai rău ca ei acum,
Gusta-ve-ţi dară neagra pâine
A celor obosiţi de drum.

ÎNTORSUL

Drumeţule, pe-aicea ai mai umblat vreodată
Că prea le ştii pe toate şi prea ţi-s cunoscute,
Prea gânditor îmi cauţi în vremea de-altădată
Ceva, ce tăinuit-ai, din timpuri ce-s trecute.

Mi-ai numărat cu grijă acăţi-n Continit
Şi nucii de pe Coastă, ca unul care-i ştie,
Şi prunii din pomişte, şi-n zarzăru-nflorit
Cătat-ai cuibul lunii, din îndulcita vie.

La şipot lăcrimat-ai, şi picurii de rouă
S-au mestecat cu apa, în cercuri rotitoare,
Când ai băut, o cruce făcut-ai pe din două
La ceruri şi izvorul cu sfânta lui răcoare.

Mi-ai stat în drumul ţării, la Cruce, în durere
Şi-ai îngânat o vreme o rugă murmurând,
Şi-o lungă iertăciune tot spus-ai, cum se cere,
La ceia dragi pe care, i-ai mângâiat în gând.

Apoi, privirea roată lungit-ai până-n zare
Cătând bătrâna stână în geana unui deal,
Şi parcă-n depărtare, o turmă de mioare
Văzut-ai cum îmi paşte vecia, în Ardeal.

Trecut-ai vadul morii desculţ, şi-nfiorat
Simţeai cum apa-n vaduri se duce susurând,
Visând ai stat acolo o clipă-ngândurat
Ştiind că ani-s valuri, ce ţi se trec, pe rând.

În ţintirim ales-ai un loc mai înierbat
Aprope de părinţii, ce-i tot măreşti în gând,
Lor, muc de lumânare le-ai pus să fii iertat
Şi le-ai şoptit s-aştepte, că vii şi tu curând.

Cu cei bătrâni, la crâşmă, te-ai prins la un pahar
Vorbind de ale voastre din timpuri ce-au trecut,
La urmă închinat-a-ţi de bine şi de-amar
Şi picuri tot vărsat-a-ţi, la ceia duşi, de mult.

Atunci ai spus o vorbă ţinută ferecată
Din sufletu-ţi pornită, cum inima a vrut,
Cum că, târzie-i vremea, ca mâine ţi se gată
Şi-ai vrea să-ţi dormi vecia, aici, un’ te-ai născut.

Cu-ai tăi să toarceţi timpuri în vârful celui deal
Din satul ce-i cuibarul în care ai crescut,
Unde strămoşi-s încă, cea humă de Ardeal,
Iat tu grăunt din dânsa, ca mâine, umed lut.

*
Târziu, pe o cărare, spre Coastă mi te-ai dus
Şi te-ai topit în zare, cu-n suflet lăcrimat,
Venit-ai aşadară să vezi, când vei fi dus,
Unde-o să-ţi dormi vecia, în locul luminat.

Noi locul ţi l-om ţine, că lumea te mai ştie
Şi ţi-o ierta întorsul de unde ai plecat,
Un popă te-o petrece spre drumul către vie
Şi-n urma lui veni-va, tot neamul tău din sat.

La cap ţi-om pune-o cruce şi-un prun pe la picioare
Să mai rămâi o vreme aminte la ai tăi,
Apoi, încet şi sigur, pleca-ve-i în uitare
C-aşa e datul firii, să nu mai vii ‘napoi.

Cu toţi aceeaşi soartă avea-vom rând pe rând,
Niciunul n-o rămâne uitat pe dinafară,
Un nume însemna-vom în umbra unui gând,
Apoi, în scurtă vreme, mai toţi ne vor uitară.

CUIBARUL CU VISE

Te-am văzut trecând prin vii,
Prin Habic, prin dosul stânii,
N-au lătrat la tine câinii
C-au simţit că ai să vii.

Şi-ai mai fost prin ţintirim
Numărînd în gând vecinii
Şi-o lumină la bătrânii
Ai aprins, noi nu-i mai ştim.

Mai apoi spre Continit
Ai urcat cu greu pe Coastă
Şi-ai trecut de casa noastră
Către Bedea, necăjit

Ochii tăi s-au umezit
Când văzut-ai ghiocei,
Iar pe Rât, privind la miei
Te-am văzut, cum le-ai vorbit.

Ai gustat frăguţa dulce
Prins de gânduri şi-ntristat
Şi-ncă mult ai aşteptat
Vină ciurda, dinspre Cruce

Să miroase a-nserat,
A mohor şi-a lapte dulce,
Şi a vreme ce se duce
Într-un timp, de-acum uitat.

Iar la salca de la gat
Oglindită-n cea Târnavă,
Prefăcându-te cu treabă
Vreme lungă iar mi-ai stat.

Gânditor priveai cum valul
Amintiri îţi tot stârnea
Şi în murmur îţi spunea
Că-ncurând vei trece malul.

Noaptea-n braţe te-a cuprins
Învrăjindu-te-n iubire,
Şi-un luceafăr în rotire
Nemuritu-te-a-ntr-un vis.
*
-Ce-ai cătat la noi străine ?
Că mă uit şi nu te ştiu,
Eşti de-aici? a cărui fiu?
Că n-am auzit de tine.

-N-ai de unde să mă ştii
C-am trăit aici demult,
Într-o lume cu tumult
Ca-ntr-un cuib, de nebunii.

Tu erai un nenăscut
Când, cu alţi copii de-o seamă
Eu plăteasm la vremuri vamă
Pentru căte, am făcut.

Iar poveştile ştiute
Ce părinţii ţi le-au spus,
Eu le-am tors pe-al vieţii fus
Că le-am vrut şi-au fost plăcute.

Şi-am venit aici, să şii,
Să mai văd măcar odată
Cum a fost, şi-acum se gată
Raiul, când eram copii.

***
Şi s-a dus acela-n patimi
Ca un vis în amintire
Şi în urmă-i, în neştire,
Picurau din stele, lacrimi.

Mircea Dorin Istrate

Related posts

ÎMBRĂȚIȘĂRI

Liliana Moldovan

 La Cluj s-a tipărit prima oară în limba română cu grafie latină numele Iisus (Jssus) și pronunțat cu doi de ”i”

Liliana Moldovan

Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Liliana Moldovan

UN  EVENIMENT  DEOSEBIT  ÎN  LUMEA LITERARĂ  A  ANULUI  2021

Liliana Moldovan

POEZII PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA de Mircea Dorin Istrate

Liliana Moldovan

Gustul binelui pe buze

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy