Apar tot mai mult studii istorice bazate pe știința geneticii și ale cercetării genomului uman, care confirmă ideile marilor istoricii români de la începutul secolului XX: B.P. Hașdeu, Nicolae Densușianu, Nicolae Miulescu și Vasile Pârvan. Acești istorici români au fost de multe ori ignorați de știința istoriografică interbelică, din perioada comunistă și post –comunistă, fiind considerați prea visători sau exagerat de vizionari, considerând arealul de locuire traco-geto-dacic din Munții Balcani până în Munții Tatra și Vistula și de la Tisa până la Bug un rezervor uman autohton traco-geto-dac de sorginte indo-europeană – un izvor de populații, care s-a răspândit până în India la est și în Franța-Marea Britanie de azi, la vest. Această teorie a hiperboreenilor, desigur a fost privită cu suspiciune de lumea academcă din România și Europa, iar propagatorii ideilor ignorați de instituțiile oficiale. Și totuși, genetica confirmă ceea ce afirmau istoricii români de la începutul secolului XX, inclusiv genele traco-geto-dacice la germanicii goți, gepizi sau vandali. Recent oamenii de știință occidentali au publicat un studiu al geneticii care a făcut vâlvă: românii ar avea origini slave și s-ar anula astfel teoria continuității geto-dacice în spațiul carpato-danubiano-pontic. Genomul românilor ar fi în proporție de 50 până la 60% de origine slavă, procent asemănător cu cel înregistrat la vecinii noștri balcanici din Bulgaria și Croația, relevă un studiu realizat de oameni de știință din mai multe state. Cercetările inovatoare privind ADN-ul care acoperă Bulgaria, Macedonia de Nord, Serbia, România, Albania și Grecia au dus la descoperiri izbitoare despre structura genetică a populațiilor din Balcani, scria ”Novinite”. În realitate studiul s-a dovedit un fake news luat în seamă doar de Budapesta. Intenția studiului respectiv a fost doar să se facă o imagine despre impactul populațiilor migratoare în zona balcanică între secolele I-X, după cum atestă chiar autorii: „Pentru a explora istoria populației din Balcani (delimitați de Mările Adriatică, Mediterana Centrală, Egee și, la nord, de Dunărea Mijlocie și de Jos și râul Sava) la vârful epocii imperiale romane (cca. 1–250 d.Hr.), perioada imperială târzie (cca. 250–550 d.Hr.) și post-romană (cca. 550–1000 d.Hr.), prezentăm noi date genomice de la 136 de indivizi antici din Croația și Serbia de astăzi și 6 de la indivizi din Austria, Republica Cehă și Slovacia, împreună cu informații despre contextul arheologic al înmormântării lor (Date S1, secțiunea 1)”. România și spațiul românesc nu au constituit obiectul studiului, ci doar Balcanii (delimitați, cum se vede din citat, fără România). Un valoros specialist român, Mihai G. Netea, specializat în genetică, imunologie și boli infecțioase, membru al Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe, laureat al Premiului Spinoza și autor al volumului ”O istorie genetică (incompletă) a românilor” a zdrobit științific aceste idei greșite. În acest volum și autorul observă tendința de a judeca emoțional astfel de subiecte legate de genetică și istorie și de a le manipula în diverse moduri, de către diferiți actori, inclusiv uneori de către români, în timp ce arată totuși că genetica actuală a spațiului românesc indică o continuitate aici a populației daco-romane. Despre influența genetică slavă, el spune explicit următoarele: „Slavii vor exercita o influență marcantă și asupra limbii române: deși limba română îşi păstrează caracterul latin, până la 25% din vocabular devine slavic. Din punct de vedere genetic, substratul arhaic din sud-estul Europei rămâne cel mai important, dar găsim markeri genetici slavi într-o minoritate de până la 5-10% din populația modernă românească (subl.n.).” Așadar, nici măcar pe aproape de cei 50%-60% genetică slavonă, așa cum afirmă bombastic respectiva cercetare și propaganda maghiară și pan-slavonă, citată atât de ușor în presa românească, ci doar 5-10% gene slavone în populația românească.
În realitate, lucrurile stau tocmai invers din punct de vedere al istoricii geneticii. Românii sunt urmașii traco-geto-dacilor și romanilor, care e adevărat, conform istoricului PP Panaitescu, și al slavilor, doar ca o contribuție de circa 25 la sută în structura populației și a lingvisticii culturale. PP Panaitescu în anii 1940 a intuit influența etnică și culturală slavă la circa 25 la sută în formarea poporului și limbii române. Și totuși genetica rusă confirmă un lucru total inedit pentru istoricii români, europeni și americani: ceea ce spunea Nicolae Densușianu în ”Getica” și Nicolae Miulescu în ”Dacia – Țara Zeilor”, De fapt originile slavilor din Balcani și estul Europei sunt traco-geto-dace. Un celebru savant rus din perioada URSS, Anatole Klyosov a venit cu o teorie științifică inedită. Slavii vestici din Balacani și Europa de est au origini traco-geto-dace, iar slavii din estul îndepărtat al Europei doar origini sarmate și turcice. Anatole A. Klyosov s-a născut la 20 noiembrie 1946 la Cernyakhovsk și este un remarcabil om om de știință rus, care a lucrat în domeniile chimiei fizice, catalizei enzimatice și biochimiei industriale. A studiat la Harvard. iar în 1989, Klyosov a emigrat în SUA. Acest om de știință și-a dedicat după 1990 viața studiilor geneticii și genomului uman din punct de vedere istoric. Klyosov este cunoscut după 2008 și ca autorul a ceea ce el numește „genealogie ADN” și „știință nouă”, având ca scop sintetizarea biologiei, antropologiei, arheologiei și lingvisticii și să implementeze metode de cinetică chimică în genetică. Klyosov și-a descris „genealogia ADN-ului” drept „știință patriotică” și între 2010 și 2016 a publicat 10 cărți în acest domeniu. În 2013, Klyosov a devenit redactor-șef al revistei ”Advances in Anthropology”, publicată de Scientific Research Publishing. Cartea lui Klyosov ”Originea slavilor și a altor popoare. Eseuri în genealogia ADN – apărută la Moscova în 2015 este fundamentală pentru istoria centrului și estului european. În această carte autorul își expune teoria originii traco-geto-dace a slavilor din Balcani, Europa centrală și Europa de est, precum originea sarmatico-turcică a slavilor din Europa orientală de pe actualul teritoriu rus.
Proiecția inversă a rezultatelor geneticii populației în Europa de Est actuală (Rusia, Polonia, Ucraina, Belarus) echivalează locația modernă a oamenilor vorbitori de slavă cu distribuția modernă a markerului Y-ADN. În termeni istorici, o astfel de echivalare vine în conflict cu distribuția oamenilor aparținând diferitelor trunchiuri lingvistice, așa cum este ilustrat pe hărțile antice: conform interpretării moderne a distribuției triburilor de către Ptolemeu, populația înregistrată din estul Europa la limita erelor era predominant turco-scito-sarmată în stepele sudice și fenică în zonele forestiere, sciții erau triburi de păstori cai nomazi, cu puține în comun cu triburile agricole sedentare ariene (indo-iraniene). O privire asupra hărții arată că fie populația a fost aproape complet dislocată, împreună cu semnăturile lor genetice, fie asimilată cu dispariția zonelor de pășune liberă, a noii limbi dominante și a noii culturi. În ambele cazuri, ecuația actualilor frați lingvistici est-europeni ai brahmanilor indieni cu frații genetici ai brahmanilor indieni se confruntă cu o coliziune conflictuală. Ceea ce a fost un lanț de evenimente migratorii de la 20.000 ybp, conform genealogiei ADN, devine o imagine enervant de statică după ce R1a a ajuns pe pământul promis din E. Europa ~ 6000 ybp. Acest lucru este în conflict și cu analele slave, unde slavii au migrat în estul Europa din zona Dunării și Carpați. Slavii ancestrali din zona bazinului Dunării nu sunt remarcați pentru rudenia lor genetică cu descendenții lor slavi est-europeni, ei sunt de ascendență diferită: haplogrupul predominant este I la bosniaci (42%), croații (continental) (38%), herțegovineni ( 63%), etnici macedoneni (34%), macedoneni (Skopje) (23%), sârbi (36%), sârbi (Bosnia) (40,7%), sloveni (30,7%), sloveni (38%); E1b1b la bulgari (20%); R1b la cehi și slovaci (35%), Unul dintre scenariile istorice pentru răspândirea explozivă a R1a în Europa de Est poate fi ”Dreptul primei nopți”, care a supraviețuit în Rusia până în secolul al XIX-lea. Elita conducătoare relativ mică și, probabil, toți membrii grupului etnic dominant din punct de vedere demografic, și-au însămânțat în posteritate markerul lor Y-ADN care a originat aproximativ 4.500 ybp, înlocuind rapid și eficient markerii slavi originali. Timp de secole, armata permanentă rusă a fost formată în primul rând din elita slavizată moștenită de la statele bulgare și khazar și din triburile turcești aliate (Clobuk negri, Oguze, Baryns etc.), „descendenți de boier” și „tătari” ai căror etnia i-a clasificat automat drept nobilime de serviciu, iar plata pentru serviciu era prin alocații de pământ cu ocupanți legați permanent. Trasarea obiceiului dreptului primei nopți în Europa se ridică invariabil la triburile nomade din cercul sarmaților: vandali/burgunzii/bulgarii și triburile lor înrudite, afectând în mod deosebit obiceiurile feudale din Franța, Germania și Anglia. Dar rădăcinile tradiției pătrund mult mai adânc, și consemnate de Herodot. Rezultatele acestui studiu oferă un sprijin pentru teoria că haplogrupul R1a a apărut în Asia Centrală, aparent în Siberia de Sud sau regiunile învecinate, cum ar fi China de Nord și/sau Nord-Vest, cu aproximativ 20.000 de ani înainte de prezent. Din zona balcano-carpatică?
Purtătorii R1a1 au început migrația către vest, peste Tibet și Himalaya și nu mai târziu de 12.000 de ani s-au aflat în Hindustan. Ei și-au continuat drumul peste Platoul Iranian, de-a lungul Anatoliei și Asia Mică, se pare, între 10.000 și 9.000 de ani. Prin 9000 – 8000 au ajuns în Balcani și s-au răspândit spre vest peste Europa și spre Insulele Britanice. În acel moment, R1a1 avea încă DYS392 = 13 în haplotipurile lor, la fel ca haplogrupul fratelui lor R1b1. Acest marker este foarte lent și se modifică în medie o dată la 3500 de generații condiționate. Undeva pe această scală de timp extinsă, purtătorii lui R1a1 (sau părintele, haplogrupurile din amonte) au dezvoltat limbajul Proto-IE și l-au purtat în timpul călătoriei lor din Asia Centrală în Europa. Sosirea lui R1a1 în Europa ar putea fi marcată de culturile arheologice cunoscute din Balcani și din Europa Centrală/Estică, datând de la 9000 – 7000 ybp. Cu toate acestea, ele pot fi atribuite și altor haplogrupuri antice, cum ar fi I, J, E, G. Pe măsură ce purtătorii haplogrupului R1b1a2 au început să populeze Europa după 4.800 ybp (Beakers Bell și alte valuri de migrare R1b1 în Europa, inclusiv poate poporul Kurgan, deși identificarea și atribuirea haplogrupului lor rămâne neclară), haplogrupul R1a1 s-a mutat în Câmpia Europei de Est. aproximativ 4800 – 4600 ybp. De acolo R1a1 a migrat (sau s-a mutat ca expediții militare) spre sud, est și sud-est ca arienii istorici. Datele acestor mișcări sunt uimitor de similare și se întind între 4200 și 3600 ybp. Drept urmare, în Anatolia și Mitanni, Uralul de Sud, Iranul, India și dincolo de Munții Urali, în Siberia de Sud, în toate acele zone lingviștii de astăzi găsesc aceleași limbi: ariană, sau limba indo-europeană sau iraniană. familie de limbi. Toți au aceleași rădăcini ariene (traco-geto-dacice?). Ei au întemeiat o terminologie comună pentru creșterea cailor și au împărtășit în esență același vocabular pentru articolele de uz casnic, zei și termeni religioși, deși uneori răsucite din cauza „factorului uman”, așa cum se găsește în India și Iran. În prezent, majoritatea celor cu R1a1 european locuiesc în Europa de Est, în primul rând în Rusia (până la 62% din populație) și Polonia, Ucraina, Belarus (până la 55% din populația ultimelor trei țări). Analiza acestor date și a acestor constatări unește în esență majoritatea, dacă nu toate, conceptele de „originea limbii indo-europene” care au plasat, în diferite momente, „originea” din India până în Iran, Anatolia, Balcani, la stepele rusești. Teoria o confirmă pe Maria Gimbutas, (cu cărțile sale din 1973, 1994; Mallory, 1989; Dixon, 1997; Anthony, 2007), cu excepția faptului că nu erau legate de „origine”, ci de zonele de trecere ale migrației R1a1. Până la urmă și știința rusă a geneticii și cercetării genomului uman confirmă istoriografia română de la începutul secolului XX, dar și ideile lui Mircea Eliadei sau a Mariei Gimbutas, privind existența unei populații ancestrale ariene traco-geto-dace, care s-a răspândit în zona euro-asiatică sau care a oferit, iată, ADN-ul multor popoare cu care au intrat în contact: germanicii sau slavii, desigur și maghiarii de mai târziu. Ca o anecdotă islandezii au mai multe gene fino-ugrice decât maghiarii de azi din Panonia, care în mare parte au gene geto-slave-germano-latine. Până la urmă componenta culturală și lingvistică contează: ceea ce te simți, ce ești și ceea ce te reprezintă cultural. Teoria genetică a istoricilor ruși trebuie luată în calculul viitoarelor cercetări șiințifice privind continuitatea traco-geto-gotă-dacă și romană pe teritoriul României, precum și influența acesteia asupra slavilor central-europeni și balcanici.
Ionuț Țene
